iluzii de mătase. 5.


capitolul precedent

Ascult fascinată poveștile lui Adam. L-am cunoscut acum trei săptămâni. De atunci mă vizitează zilnic, cu excepția zilelor libere. Am început să plec din ce în ce mai târziu de la muncă, să îl aștept cât este nevoie și, indiferent când ar veni, nu îl grăbesc. Desigur că acest comportament îl deranjează pe frumosul meu domn de acasă. Adam este pacientul meu dintâi acum. Iar profesia mea este tot ceea ce am mai de preț. În acest fel, Adam a devenit prioritatea mea. Orele petrecute acasă au rămas puține, foarte puține în ultimii ani. Iar acum le restrâng și mai mult. În ultimele zile îl simt pe incredibilul meu mai atent cu mine, ca și cum Adam a ajuns să îi trezească impulsuri de gelozie pe care nu a fost capabil să le exprime ani întregi.

Am constatat că îmi pierd concentrarea când îl ascult pe Adam. Omit să notez idei întregi și mă afund în gândurile mele, în ce am, ce nu am, ce aș fi putut avea, ce nu, cum ar fi să fi fost altfel, visez cu ochii deschiși, vorbele lui sunt o melodie de fundal. Am găsit un nume pentru această stare cu care nu m-am mai confruntat până acum în cariera mea – îi spun efectul Adam. De fapt, nici nu știu cum îl cheamă. Nu a vrut să-mi spună, insistând, destul de convins, că îi știu numele și că este doar o chestiune de timp până îmi voi da seama. Până atunci, m-a îndemnat să îl strig oricum îmi doresc, iar eu am ales numele primului bărbat al lumii.

Lumea lui Adam este toată o înșiruire de forme geometrice, de cuburi, cercuri și  linii trasate peste tot. El înaintează peste ele ca un funambul, pășind pe linii și pe muchii. Adaugă sau îndepărtează forme după cum dorește să îi fie drumul, creează din mers, umple spațiul sau îl golește. Pentru el, lumea întreagă este astfel desenată, însă oamenii au uitat cum să o vadă, cu atât mai puțin cum să o construiască. Așa că merg nesiguri, împleticindu-se și împiedicându-se în toată încrengătura care există sub tălpile lor și în jurul lor.  

Nu știu când a pierdut Adam culorile – sunt convinsă că la început lumea lui a fost precum lumea noastră, a celorlalți. Apoi ceva s-a întâmplat și a înlăturat bucată cu bucată tot ceea ce nu i-a convenit, tot ce a considerat că nu se potrivește. Încerc exerciții de imaginație. Vreau să văd cum este lumea lui, ca să îl pot înțelege mai bine. Fără umbre, fără nuanțe de gri, doar în alb și negru, doar cu contururi precise. Este lumea dezgolită de straturile ei înșelătoare. Îl las să-mi povestească cu emfază. Este entuziasmat că mi-a captat interesul. Se bucură ca un copil de fiecare dată când îi pun întrebări, când ridic câte o sprânceană, când las să se audă câte un ahaa.

Lumea lui Adam e plină de lumină. În lumea lui lumina nu se sparge în culori, nu există apusuri cu cerul umplut de flăcări,  nu există fetițe îmbrăcate în roz și băieței în albastru, nu există întinderi verzi de păduri și nici mări albastre. Lumea lui este construită din lumină și contururi, din alb și fire de negru, unele potrivite pentru forme, altele pentru distanțe și altele dau măsura timpului și a curgerii lui, într-un sens sau altul. Nu-s aidoma unor caricaturi. Așa ar arăta cel mult imagini în două dimensiuni, poze și amintiri statice. Pe măsură ce adaugă noi straturi, trece în noi dimensiuni, în trei, patru, șapte, unsprezece. Lumea se arată tuturor simțurilor din straturi suprapuse și intercalate de țesături fine făcute din fire negre foarte subțiri. Tot ceea ce este se vede, se aude, se simte în inimă, se simte pe vârfurile degetelor. Mi-e greu să explic ceea ce abia încep să înțeleg. Nu-i vorba doar de alb și negru, de suprafețe luminate și dungi negre, nu-i o ciuntire a percepțiilor, ci opusul a tot ceea ce cunoaștem. Dacă ochii ne permit acum să distingem milioane de nuanțe ale culorilor, în lumea lui Adam se “vede” mult mai mult, căci culorile curcubeului ne bucură doar ochii, dar lumea văzută în profunzimea ei este mult mai plină. Lumea, așa cum o trăiește Adam, este mai amplă, mai maleabilă, mai bogată.

Iar modul în care se joacă cu distanțele și timpul îmi trezesc și mai mult curiozitatea. Pentru că, dacă nu este totul doar imaginația bogată a unui pacient, poate că tocmai asist la deschiderea unei uși către lume în toată măreția ei, așa cum am uitat să o trăim. Dacă totul este real, dacă vom putea mai mulți să pătrundem în acest frumos univers, îi vom putea mai apoi ghida și pe alții, iar omenirea este în pragul următorului salt al evoluției. Să poți călători oriunde, oricând, fără limite, să poți să ai mai mult timp la dispoziție pentru clipele pline de bucurie, este absolut extraordinar.

~  continuarea: partea întâi. 6 ~

 

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.