aici, partea întâi. 1. (de aici începe povestea, al cărei înțeles nu ar trebui scos din context, ci urmat firul)

Miroase a cafea și a pâine prăjită. Sunt în stare să depistez aceste două mirosuri chiar și din cel mai adânc somn. Primul lucru pe care îl am în minte este să deslușesc dacă ceea ce simt este parte dintr-un vis sau este micul dejun, ca să știu unde ar trebui să fiu pentru a mă bucura de ele. Îmi dau seama că de această dată realitatea este cea care mă cheamă.

Cu ochii abia deschiși văd cum soarele își trece câteva raze prin draperia sufrageriei. Îi aud pașii în bucătărie. Încă în rochia mea lungă, cu un aspect șifonat din cauza așteptării de ieri, dar cu buna dispoziție a dimineții, mă ridic de pe canapea. Mă așteaptă cu micul dejun pregătit impecabil. Iar el stă în picioare, rezemat de mobilă, nerăbdător să apar. În prima clipă mă șochează oboseala din ochii lui, apoi mă topește și mă cuprinde cu privirea aceea care spune vreau să țin minte perfect fiecare clipă, să nu uit niciodată apariția ta. Îmi spulberă imediat supărarea serii trecute. Îl iau în brațe și îi șoptesc bună dimineața, incredibilul meu, în timp ce îi las pe buze un sărut ușor.

Undeva în îmbrățișarea acestei dimineți simt ceva înfricoșător, ceva dulce și deopotrivă dureros. Vine ca o completare a începutului de îngrijorare de aseară. Dincolo de mirosul pielii lui, proaspăt ieșit de sub duș, dincolo de parfumul pe care îl poartă, îmi aduc aminte de săptămâna când am uitat rufele în mașina de spălat zile întregi. Din nicio haină nu am reușit să scot mirosul de ud stătut, de mult prea ud.

– Ce s-a întâmplat? Mi-ai pregătit toate astea, dar tu nu ești ok.
– Am căzut. Ieri am căzut în stradă, în drum spre tine. Dar sunt bine acum, nu te îngrijora. O să-mi iau liber astăzi și voi sta mai mult în pat. Mi-e frig, mi-a intrat în oase ploaia de ieri. Am nevoie doar de puțină odihnă.
– Ploaia de ieri? A picurat doar câteva minute.
– Nu, nu. A plouat cu orele, îmi răspunde el cu convingere. Hai, nu mai contează, îmi revin. Ia micul dejun, fugi la serviciu, bucură-te de ziua asta, iar diseară pregătesc eu cina.

Nu-l privesc niciodată cu îndoială, nici cu semnele de întrebare care planează de obicei deasupra pacienților mei. Am legământ să nu o fac, acasă să fiu omul și atât. Așa că mă adun și nu o fac. Ne-am jurat să avem mereu încredere unul în celălalt, iar eu mi-am promis să nu iau în seamă fobiile inimii, pline de întrebări care rod fără rost. Le-am căzut pradă de prea multe ori în trecut. Acum știu că încrederea e cel mai de preț dar pe care ni-l putem face.

Astfel o nouă zi începe pentru mine. O zi de joi cu final anticipat de miercuri.

~ continuarea: partea întâi. 3 ~

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018

La sfârșitul zilelor lungi și pline îmi place să mă cuibăresc pe canapea. Este acel sentiment de acasă de care am nevoie. Cu picioarele ghemuite, cu tălpile departe de podeaua rece și cu trupul rezemat într-o parte, îmi plimb mâna peste spătarul canapelei, peste catifeaua întinsă și faldurile de mătase. Este locul în care las mereu o eșarfă de mătase albă, imensă. Pentru mine este confortul după care tânjesc încă de la ora prânzului, așa că mă asigur că îl regăsesc negreșit.

Miercurea este ziua noastră, singura zi a săptămânii când putem fi împreună în cele câteva ore ale serii. În rest, drumurile ni se întretaie mult prea puțin, mai degrabă împărțim traiul sub același acoperiș și purtăm sâmbete și duminici prin alte orașe, în goană, ba împreună, ba separat, strecurând vacanțe ori de câte ori putem. Așa că am transformat seara de miercuri într-un ritual care ne readuce împreună: o cină cu lumânări aprinse în sfeșnicul de argint, mâncăruri rafinate servite în cele mai bune farfurii, vin roșu sec în pahare cu picior înalt. El, impecabil în frac, eu în rochia lungă cu decolteu adânc, amândoi parcă desprinși din cine știe ce decernare a premiilor Oscar. Iar în lumina slabă a lumânărilor părem a fi o poveste încă nescrisă. Filmul nostru alb-negru, mut, cu cartoane înrămate întortocheat și litere albe pentru cuvintele nerostite rulează în cinematograful din zona suburbiilor din nordul orașului. Nu știu cine trece să-l vadă, nici cine mai vine să vadă filme proiectate de pe rolă. Zâmbesc, îmi afund mâna în mătasea albă și râd cum gândul corector nu a întârziat să apară. N-avem niciun film, nicio amintire inscripționată în niciun fel permis de lumea modernă. Ne avem doar pe noi. Goi de lume, goi de noi înșine, doi veșnic-tineri care se privesc în ochi și se reîndrăgostesc, pentru a câta oară? De parcă balul bobocilor poate avea atâtea ediții câte ne dorim noi să aibă.

Astăzi am ajuns acasă mai târziu decât de obicei. Am stat mult la cabinet, am rămas să ascult istorii care m-au atins profund. Și nu ar fi trebuit să se întâmple asta vreodată. Am învățat în atâția ani detașarea, am exersat-o, am dus-o chiar la extrem, apoi am regăsit umanitatea din mine și am ajuns să privesc de la distanță durerile sufletelor. Sunt în stare să predau despre asta, să țin discursuri, să îi îndemn, să le explic, dar iată că uneori cad în propriile mele capcane. Poate că am crezut prea mult în mine, în premiile luate și în invincibilitatea mea profesională.

Remarc cum privesc mult prea des ceasul. Nu trece un minut între o privire și următoarea. Tăcerea nesosirii lui este apăsătoare și-mi lasă prea mult timp cu gândurile mele. Muzica rulează în buclă, ca o mantra căreia îi pot da glas pe voci diferite. Mi-a fost pe rând bucurie, anticipare, emoție, freamăt, dans, ritm, răbdare, îngrijorare, întristare, lacrimi, durere, suspine, furie, nepăsare, calm. Mi-e mult prea mult, dacă mă joc cu ea ca și cu focul. Pot doar să o opresc. Să opresc muzica, lumânările și să-mi opresc ziua. E trecut de ora unu, mult prea târziu ca să mai vreau ceva pentru această zi, mult prea târziu chiar și pentru o cină, dacă va veni. E deja joi, e timpul să las ziua care a fost. Într-un soi de bravură, într-un impuls care strigă „vezi, te-am așteptat!” mă-ntind pe canapea, în rochia mea lungă, departe de a semăna cu o pijama, cu rujul încă pe buze și îmi acopăr spatele cu eșarfa de mătase. Mi-e frig și știu că noaptea abia a început. Dar simt cum încolțește în inimă dorința de a dovedi, de a acuza, de a fi eu versus el, practic de a face tot ceea ce obișnuiam să consider a fi comportamentul inadaptaților. De parcă nu pot trece cu vederea ceva ce se întâmplă atât de rar încât nici nu ar trebui luat în seamă. Miercurea este a noastră, chiar dacă o dată pe an o ratăm. Poate ar trebui să îl sun. Nu de control, nici pentru a-l grăbi, ci pentru a vedea că-i este bine, că nu s-a întâmplat ceva. Îmi temperez rapid gândurile care mă aruncă într-o panică nejustificată. Îi este cu siguranță la fel de bine precum îi era și ieri pe vremea asta, precum îi va fi și mâine. Doar că azi era miercuri. Era ziua noastră. A fost ziua noastră și a trecut.

~ continuarea: partea întâi. 2 ~

© Iustina Dorobanțu, februarie 2018