partea întâi, partea a doua.

mă doare capul îngrozitor şi urechile îmi ţiuie. spatele mi-e chinuit de mâinile prinse la spate. continui să mi le răsucesc, ştiu că voi reuşi să mi le eliberez. e bine că pilotul nu bănuieşte nimic. uite-l cum se lasă în scaun, cum se îndepărtează de pupitru, cât de calm e… am toate şansele să îmi pun în aplicare planul.

nu ştiu de ce am un sentiment ciudat de déjà-vu. încheietuirile mâinilor, prinse în brăţările metalice, îmi trimit senzaţii cumplite de durere amestecată cu un s-a întâmplat deja bizar. privind pe geam, îmi dau seama că e ceva în neregulă cu stelele, şi-au schimbat mult prea repede poziţia, de parcă am mers cu viteză mai mare, de parcă am făcut un salt în spaţiu, de parcă… s-a întâmplat în lipsa mea. încep să înţeleg, să corelez puţinele informații pe care le am şi ajung la singura concluzie logică: am pierdut memoria ultimelor douăzeci – treizeci de minute, poate chiar mai mult… asta înseamnă că ceva nu a mers ceva în planul meu. şi îmi confirmă faptul că mai este cineva la bordul navei, în afară de mine şi pilot. din păcate nu ştiu cât de departe reuşisem să ajung, înainte de a ajunge înapoi pe scaunul prizonierului. tot ceea ce voi face de acum înainte trebuie să fie diferit de ceea ce aş face eu în mod normal. atât de diferit încât şi mie să-mi fie greu să mă recunosc. iar ei nu îmi vor mai putea anticipa acțiunile. dar… nu e un plan cu şanse prea mari de reuşită. mai bine continui să fiu eu. să lupt până în ultima clipă, să nu renunț. mi-am eliberat mâinile, mă ridic, mă îndrept spre pilot şi… negru.

ce durere de cap, şi ce tare mă dor mâinile. ce durere brusc apărută… iar stelele par să fi fugit mai lent decât noi… nu renunţ să lupt, să fiu eu… mă ridic, ajung în spatele pilotului. negru.

durere de cap. déjà-vu. încheieturi însîngerate. mă hotărăsc să lupt până reuşesc. mă ridic, îl apuc pe pilot de umeri. negru.

îmi deschid ochii direct spre stelele care sunt duse departe, departe, de parcă… îmi amintesc vag şi înţeleg (a câta dată, oare?) că sunt repusă la locul meu, iar memoria mi-a fost ştearsă. de ce oare a fost necesară o asemenea acţiune? îmi simt mâinile umede, dar aici nu e atât de cald încât să fie transpirate… oare cât de mult să le fi forţat până acum, de sunt însângerate? ochii îmi pică pe geamul frontal, pe ecranul ce îl mărginește şi afişează tot felul de simboluri. în negrul-bleumarin al nopţii interminabile de afară zăresc, dincolo de ceea ce pare să fie o gaură neagră, mişcare. şi văd cum ne aruncăm direct în ea. mă încearcă sentimente amestecate de frică, de curiozitate, un fel straniu de siguranță, de reaşezare a priorităților. instinctiv, mâinile mele continuă să lupte pentru eliberare. odată desprinse din brăţările metalice, tind să mă ridic, cu gândul de a mă repezi spre pilot. pilot care… se întoarce şi îmi spune domol, cu cel mai blând ton posibil, de parcă nu se ştia ţinta atacului meu: Domnişoară Blue, vă rog să vă aşezaţi, vă rog. Am atins deja numărul maxim de ştergeri de memorie la care puteţi fi supusă, fără a vă afecta în vreun fel. văzându-mi privirea surprinsă, pilotul îndrăzneşte să îşi continue explicaţiile, având siguranţa celui care nu se mai vede atacat: Am făcut totul exact aşa cum ne-aţi comandat chiar dumneavoastră. Vă aducem la bază pe dumneavoastră, pe cea din Prima Realitate. Conform studiilor dumneavoastră despre Convers, acest lucru este absolut necesar. 

nu ştiu ce să cred despre această răsturnare a situaţiei. oricum, nu am ce să mai fac în acest moment decât să îmi continui drumul, aşa cum a fost el creoinat de, se pare, o altă eu. pereţii tunelului par să se îngusteze în jurul nostru şi să ne tragă spre interiorul formaţiunii ciudate ai cărei prizonieri îi suntem acum noi, călătorii navei în care mă aflu. în jurul nostru zăresc trecând răzleţ pe lângă noi câte un cub mic, întunecat şi strălucitor în acelaşi timp – probabil dintr-o structură metalică. undeva în faţa noastră, o puzderie de cuburi mai mari şi mai mici, strânse grămadă, formând împreună ceva ce pare a fi un fel de cub mai mare. pe măsură ce ne apropiem, pare tot mai mare, mai mare, imens. Ce e? rostesc eu, în speranţa ca pilotul va dori să îmi dea mai multe detalii. şi îmi răspunde… iar în răspunsul lui e mai mult decât pot duce eu acum, cu limitata înţelegere pe care o am despre lume. Sunt lumi rupte din Convers, şi-au pierdut structura sferică şi capacitatea de suprapunere… Nu par a tinde spre colaps, dar nici nu întelegem ce urmează să se întâmple. E ca şi cum ar fi rămas suspendate, imitând inerţia mentală…

continuarea – aici

partea întâi – aici

continuam să îmi răsucesc mâinile, să le strecor uşor prin cercurile de fier, să forțez limitele care îmi erau impuse. prima mână, dreapta, urmează să fie eliberată foarte curând. pe stânga mă gândesc să o las „împodobită” cu brățara trădătorilor, la urma urmei mă pot folosi de ea ca de o armă. voi decide la momentul potrivit cum o să procedez. acum mă îngrijorează ceea ce văd dincolo de geamul frontal.

dacă aş privi doar prin hubloul de deasupra mea, dacă n-am goni prin Univers, şi mai ales dacă n-aş fi legată, dacă n-aş fi fost acolo împotriva voinței mele, aş povesti despre stelele pe sub care alerg, prinse în spirale argintii, despre cosmosirenele care se strâmbă caraghios spre mine prin geamuri, ființe inocente care nu bănuiesc nimic despre misiunea navei în care mă aflu. aş povesti despre roiurile de gânduri pierdute, strânse din toată lumea, care ciripesc într-o limbă necunoscută. aş povesti despre stelele căzătoare care umblă pe aripi imense, invizibile de la suprafața Pământului, aş povesti despre multe lucruri minunate pe care am ocazia să le văd.

nu mă pricep prea mult nici la astronomie, nici la fizică, la nicio ştiință exactă care cercetează aşa ceva, dar sunt sigură, ştiu spre ce ne îndreptăm cu viteză. e o gaură neagră… apucasem să îl studiez puțin pe pilot, nu părea genul kamikaze. şi cum nu făcea niciun fel de manevre de evitare, exista o singură concluzie: mergeam într-acolo cu un scop. asta mă speria cel mai tare, că acest drum avea să aibă consecinţe grave. trebuia să-mi grăbesc eliberarea. o ultimă forţare a încheieturii, încă puţin să mai suport durerea. gata! în sfârșit, îmi retrag mâinile de la spate, iar umerii au scăpat de cumplita tensiune. de acum înainte, trebuie doar să îmi urmez planul. o scurtă recapitulare, care să îmi garanteze reuşita: mă ridic uşor, să nu fiu auzită, mă îndrept spre pilot, astfel încât să nu mă vadă, ajung în spatele lui, îi pălesc una în cap cu cătuşele, cât să leşine şi preiau controlul pupitrului de comandă a navei. şi acum să trec la acţiune! mă ridic şi mă îndre…

negru. negru profund. ţiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii…

continuarea – aici

stătea cu ochii aţintiţi pe pupitrul de comandă. era plin de butoane şi becuri luminate intermitent. privite de un necunoscător, nu păreau să aibă vreo logică şi nici nu ar fi putut fi „citite”.
îl priveam cum se apleca spre pupitru şi atingea uşor tastele, apoi se lăsa pe spate, cufundându-se în scaunul larg, lăsând impresia căderii într-o relaxare bine meritată. câteva clipe mai târziu, de o agilitate aparte, revenea asupra butoanelor colorate. cum îl priveam din spate, nu ştiam ce îi trădează chipul. ar putea fi îngrijorare, ar putea fi tensiune, ar putea fi concentrare, ar putea fi panică, sau… nimic din ceea ce mă aşteptam. ar putea fi satisfacţie.

îmi era rezervat locul din spate, un fotoliu din piele moale, care mă îmbrățișase cu totul. vederea era fantastică, puteam privi direct prin cele patru geamuri, poziţionate frontal, lateral şi superior. cerul de culoarea catifelei bleumarin avea prinse în falduri cristale strălucitoare. lăsam în urmă stele şi planete, pe măsură ce naveta înainta pe traseul stabilit de pilot. rochia grea foşnea. taftaua albastră, cu reflexe de smarald şi gri petrol tremura peste genunchii mei. corsetul începuse să mă deranjeze, erau deja prea multe ore de când o îmbrăcasem. pilotul juca rolul indiferentului, în timp ce ţipam, deja răguşit, dar fără să îmi fi pierdut puterile, „vei plăti pentru asta! nimeni nu răpeşte prinţese albastre fără să suporte consecinţele!”.

continuam să îmi mişc mâinile, să le agit în strânsoarea cătuşelor care îmi imobilizaseră braţele la spate. simţeam cum se încinseseră criminalele brăţări metalice. mi se închipuiam deja schimbate, portocaliu incandescent. eliberarea era aproape.

continuarea – aici