am redeschis festivalul de zâmbete. vreo trei de vânzare, două de dat cu împrumut, toate în bâlciul de ici, de colo. noul sezon are un farmec aparte. sforile mai întinse, încheieturile mai unse, vocile mai asortate. orchestra nu se opreşte în loc, cântă, cântă, cântă până la capătul sunetelor şi dincolo de ele. o notă nouă, şi încă una, şi încă… nu e nimic mai potrivit decât sentimentul de timp-spaţiu plin care îmi inundă venele. ca un sirop fin de trandafiri, ca o îmbrățișare adolescentină.

teatru ambulant de păpuşi inexistente, pe dinafară – pentru priviri neavenite.

totul şi mai mult de atât, pe dinăuntru – pentru suflete peste care a pus stăpânire miracolul.

foto