Și dacă peșterile sunt gurile ce strigă urletul mut al celor ce au devenit stane de piatră?

♣

Dacă toată suflarea de pe Pământ a fost cândva cu totul altfel decât putem noi înțelege acum? Dacă vietățile existau într-un alt mod? Dacă viața tot viață era, dar nu se asemăna cu nimic din ceea ce trăim noi acum? Nu floră, nu faună, ci doar stâncă? Rocă dură, rocă moale, piatră uscată și rece, lavă încinsă. Rocă – ce poate sta sau merge, ce știe cânta în felul său unic, ce îmbrățișează marea și se lasă cuprinsă de întinderea de apă.

♣

Făpturi masive, ce puteau lucra detalii de broderie nemaivăzută. Făpturi greoaie, ce puteau alerga mai repede ca vântul.

Toate intrândurile, toate ruperile de ritm din peisajul de acum sunt rănile vechi rămase neînchise. Răni ce dor și acum. Răci ce-și cer dreptul la liniște.

⊥

Nu… nu știm să le oblojim. Abia începem să le vedem, după ce am făcut ochi pentru prima dată.

Începem cu văzul, apoi cu auzul, apoi cu palmele, apoi cu inima. Luăm fiecare simț și îl trecem pe lângă și prin. Luăm fiecare simț și începem să ne cunoaștem.

Să ne cunoaștem, înainte de a se trezi din nou la viață. Să ne cunoaștem de pe acum, pentru a nu ne lua prin surprindere prea tare. Ei ne-au învățat și ne cunosc, de atâtea mii de ani. Este timpul să facem la fel.

© Iustina Dorobanțu, august 2017

Și dacă am căutat în locul greșit? Și dacă acum știu unde să caut, dar nu am curaj? Și dacă acum am curaj, dar nu mai e potrivit nici timpul, nici locul, nici omul? Și dacă, punând laolaltă curajul, încrederea, pasiunea, dacă toate acestea ar putea recalibra realitatea, astfel încât la final să pot spune că am tot ce-mi doresc? Cu atenție pe prezent, să nu ajung să am tot ce mi-am dorit (cândva), ci tot ce îmi doresc acum.

♣

Ce mi-ar trebui pentru a face asta să se întâmple? Toate instrumentele sunt la îndemână, o știu. Toate planetele și stelele se aliniază, la cerere. Toate gândurile creează o bucată și încă o bucată din viitorul dorit. Toate circuitele se activează când li se solicită clar și explicit. Toți oamenii mă ajută dacă fac astfel încât să ajung în primul rând la ei. Toate conversațiile aduc mai multă înțelegere și deschis oportunități. Toate oportunitățile îmi alocă acel timp minim necesar să le văd.

Nimic nu-mi stă împotrivă, nimic mai mult decât o fac eu însămi. De aceea, totul începe în mine. Și totul se poate termina tot în mine. Doar că aceasta nu mai este un lucru pe care să îl accept. Pentru că am crescut, în sfârșit.

⊥

Pentru oameni, locuri și întâmplări.

Text la persoana I singular. Dar nu-i vorba despre mine. Nu-i numai despre mine. E despre noi toți și despre curajul, voința și ceea ce facem pentru a obține ceea ne dorim. 

© Iustina Dorobanțu, august 2017

Și dacă am avea un trai nomad? Cu toții, mereu și peste tot.

♣

Dacă nu am avea un loc al nostru, niciunul? Dacă nu ne-am lega cu nimic? Dacă am schimba casa des? Dacă am schimba oamenii cu care ne înconjurăm? Dacă am face toate astea o dată la câteva luni și nu am reveni niciodată acolo unde am fost cândva?

⊥

Oare ce am putea scoate mai bun din toate acestea? Și cum am putea aduce acel „mai bun” în ceea ce suntem și ceea ce facem acum?

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

Și dacă am reevalua cum percepem ceea ce este, pornind de la cel mai simplu și la îndemână exemplu?

♣

Atunci am înțelege că perspectiva din interior este cea mai corectă, oricând am împovăra-o cu greutatea subiectivității.

♣

Căci așa cum din exterior vedem câte un răsărit și câte un apus în fiecare zi – dacă avem șansa să avem vizibilitatea și disponibilitatea – este evident că realitatea are mult mai multe valori. Și nu o putem contesta. Cum nici nu putem înțelege dacă rămânem fixați în ideile noastre.

⊥

Ce altă dovadă mai clară, decât cea dată de Soare, pentru a explica infinitatea variantelor? De infinit de ori apune și răsare în doar o singură zi. În infinit de multe clipe și locuri, de fiecare dată unic pentru privitor. 

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

Înghit în sec, fac cunoștință cu frica și îmi pun o întrebare. Acea întrebare de al cărei răspuns am căutat să fug de când mă știu. Nu fugind pur și simplu, ci căutând toate opțiunile pentru a-mi confirma că așa ceva nu e posibil. Că adevărul este altul și că povestea este doar pentru a-i ține în frâu pe cei mulți.

Și dacă după moarte chiar mergem fie în Rai, fie în Iad? Și dacă judecata nu va ține cont de ansamblu, ci doar dacă am spus totul la spovedanie?

♣

Nu m-am împăcat niciodată cu ideea unui Dumnezeu prezentat ca un călău care stă la pândă să te prindă cu greșeala. Nu am putut accepta ideea că lecția învățată n-ar fi suficient de prețioasă pentru a compensa. Și nici cu ideea că poți șterge cu buretele o faptă rea doar spunând unui om. Dacă o faci automat, doar ca să scapi, ce valoare mai are?

Și totuși, dacă? Dacă? Dacă chiar așa este? O singură viață, o singură judecată, fără avocat, și doar două opțiuni, una cu verdeață, una cu tortură?

⊥

Dacă.

Ei bine, o să-mi fie cald. Dar sper să găsesc și pe unii dintre voi pe acolo. Să nu ne plictisim.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

Și dacă societatea nu ar avea ca și celulă de bază familia? Dacă am veni singuri pe lume, și tot așa am continua, până la capăt?

Dacă unitatea structurală de bază ar fi UN-ul? Un om, o casă, un drum, unul singur, fără termen de comparație cu ceea ce avem acum. Fără a judeca, nu aduc grade de comparație de mai bine sau mai rău. Nu aduce nici tu.

♣

Pur și simplu, altfel.

De unul singur, individul nostru din povestea de astăzi crește, învață, trăiește, se bucură de viață, socializează, vorbește, gândește, iubește, lucrează, ajută, dorește, mănâncă, colindă munții, bate mingea, citește, urcă.

De unul singur în fiecare seară, se întinde în patul lui lung și îngust. De unul singur în fiecare dimineață, se bucură de răsărit și apoi se îndreaptă spre muncă. De unul singur își celebrează toate poveștile de succes, toate examenele luate, toate aniversările. Fără a se simți singur, așa cum înțelegem noi noțiunea.

De unul singur este normalitatea lui. Nu se simte lipsit de oameni. Nu se simte trist. Și nici nu concepe lumea altfel. Venim și plecăm singuri din această lume. Fără regrete. Fără lacrimi. Fără legăminte. O lume a UN-ului.

⊥

Coborând adânc în lumea primului număr natural cu valoare, văd altceva înainte să îi observ oportunitățile. Mă vad pe mine însămi ancorată în limite rigide, despre care nu știu și nu știm cine ne-a vorbit prima oară și de ce. Mă văd împingându-mă de la spate spre judecată. Mă văd știind o singură variantă.

Și, culmea, nici măcar „normalitatea” mea nu-i normalitatea tuturor neamurilor de pe acest Pământ. Dar asta admit cu seninătate. Și-mi vine greu să admit ceea ce-mi spun că nu cunosc deloc.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

Și dacă nimic nu-i întâmplător, de ce unii oameni ni se întâmplă mai târziu decât i-am fi avut nevoie?

retorică, da

♣

Pentru că aveam de învățat o mulțime de lucruri înainte.

Pentru că nu i-am fi recunoscut ca fiind minunați.

Pentru că nici ei nu erau ce sunt acum.

Pentru că așa am cerut.

⊥

Nu-i un și dacă pur astăzi. Nu vine cu opțiuni. Este o întrebare venită dintr-o mirare, dintr-o uimire, din incredibila rânduire a lucrurilor, faptelor și oamenilor.

Nu-i o întrebare cu notă tristă sau melancolică, știu că ar putea părea. E pur și simplu o întrebare mai degrabă tehnică, menită să lumineze procesele prin care lumea se desfășoară. Asta în cazul în care aș obține un răspuns. Și în cazul în care răspunsul ar putea fi ceva aplicabil, replicabil în alte împrejurări – cu scopul clar de a putea direcționa mai potrivit toate acele întâmplări care urmează să apară.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

Și dacă eu sunt iluzia din povestea ta? Și nici măcar din povestea ta, ci umbra unui personaj din cartea de pe noptieră?

Ai să îmi spui? Sau ai să mă lași să cred că sunt aievea?

♣

Cum e mai bine? Cum e corect? Cum e uman? Cum îți spune inima? Cum te lasă sufletul? Cum îți asumi minciuna, dacă decizi să mă păcălești? Cum îți asumi lacrimile mele, dacă decizi să îmi spui adevărul?

Cum te asiguri că nu mă sting când vei pune cartea pe raft? Dar, desigur, nu ai nicio obligație față de mine. Decât integritatea ta, care ți-a șoptit să îmi spui adevărul, care nu te lasă să mă închizi între pagini, care te face să te comporți nebunește, și știi bine că nu ai putea spune nimănui că personajul din cartea ta trăiește aievea, dar că va pieri de-l vei uita.

Dar nu te gândi la ei. Gândește-te la mine. Gândește-te la ce îmi trece prin cap. Tot ce am crezut că știu, tot ce a fost viață pentru mine, e totul praf acum… Știu că totul se va duce, dar trebuie să îmi joc rolul până la capăt, e scris deja…

Gândește-te bine dacă ai să-mi spui adevărul. Poate mai bine mă minți. Da, minte-mă frumos! Câți nu o fac, și cât de bine le iese! Îmbracă-mi ultimele zile într-o minciună frumoasă, colorată. Și nu termina cartea, încă. Mai amână momentul. Începe o alta. Și încă una. Mai dă-mi zile, săptămâni. Mai dă-mi luni. Câteva.

♣

Fă ce vrei. E dreptul tău. Fă ce vrei, sunt personajul din cartea ta și ai toate drepturile asupra mea. 

Nu-mi place. Te urăsc pentru asta. Dar nu pentru mult timp. Ai să termini cartea. 

Întâi spune-mi adevărul. Apoi termină cartea. Îmi asum soarta. 

Cu zâmbetul pe buze.

⊥

Seara bună, ziua bună. 

Ce mai faci? Trebuie să îți spun ceva. Cum să încep… Oftez, da, oftez… căci mi-e greu. 

Adevărul e că tu nu ești. Nu ești. Deloc, nimic, ceva, nu știu cum să-ți explic. Știi, am o carte pe noptieră. Tu ești personajul meu. 

Îmi pare rău. Îmi pare rău, dar tu… tu nu ești cititorul.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017