echilibru în incapacitate


îmi caut echilibrul, negociez cu instinctele mele pentru a-mi obține starea de împăcare. dar echilibrul meu nu-i al meu. realizez asta și totuși încerc să mă păcălesc. poate merge. poate pot să îmi vorbesc despre menținerea echilibrului și să mă conving. poate reușesc să cred că îmi stăpânesc destinul, că am la îndemână instrumentele cu care trebuie să lucrez și că știu să le folosesc. mă caut la cap, în cap, degeaba. dar încerc. poate tehnica keep calm and relax merge. poate am un colț de lume în care să mă pot retrag și să încarc bateriile uzate, ca mai apoi să revin fabuloasă, mirobolantă, wow.

poziție de lotus. inspir, expir, sunt. pace. liniște. bine.

apoi reapare gândul ăla mârșav. echilibrul e o iluzie, îmi zic vocile. și eu știu că vocile nu există, dar mereu mă pot încrede în ele.

echilibrul meu e oglinda a ceea văd alții în mine. culeg informații răsfirate despre ce sunt, cum sunt. le pun cap la cap, le adun, le scad pe cele pe care nu vreau să le văd. îmi privesc în ochi criticii și port o conversație mută despre mine. o prefer unei discuții reale, rostite. aleg ce vreau, ce suport. aleg din mult mai mult decât aș vrea să știu. și atunci mă dezechilibrez. vertij. atac de panică. până la je m-en fiche, mă clatin de câteva ori.

și de-ar fi doar asta… dar atacurile continuă. cele mai grele sunt cele din interior. o inimă zdrobită, un plămân afumat și un stomac tăiat de ulcer. ca să fie cât mai rău, toate împreună. poate scap doar cu un coșmar de data asta. n-am probleme, acum. dar nu se știe niciodată.

mă destăinui. iar tu, cititorule, te confrunți cu demonii tăi. citești și nu te-ai hotărât dacă să te identifici sau nu cu personajul. dar rezonezi. fior. recitești cu voce tare. la persoana I singular. nimic nu a fost despre mine, închipuită prințesă albastră.

image

12 gânduri despre „echilibru în incapacitate

  1. Ar fi trebuit să fi lăsat cei de la wordpress posibilitatea să uploadezi poze în comentarii, aş fi abuzat de opţiunea aia. Cum nu există, îţi las link, mama ei de treabă: http://imgur.com/dtRkGg7

    Revenind…problemă mare cu echilibrul ăsta. Cum nu ne-am născut cu vreo balanţă proprie, fie ne facem una, fie ne „echilibrăm” în funcţie de opiniile celorlalţi…dar, exact cum ai zis, vom trage doar ce ne place, ceea ce ne convine, ceea ce vrem să auzim despre noi. Gândim mult, iar când simţit, iar ne gândim că acolo, în interiorul nostru, a plouat destul de mult.

    Ai dreptate…articolul tău, un fel de oglindă 🙂

    Apreciază

    • 🙂 bună asta cu tăcerea vocilor. dacă wp nu dă, tot ne descurcăm.

      pe de o parte, e rău că luăm doar ce ne place şi corespunde aşteptărilor, pt ca aşa nu evoluăm. pe de altă parte, n-am face faţă dacă am lua de bune toate opiniile.

      oricum, tot ce e azi într-un fel, mâine am putea percepe diferit. aceeaşi oameni, acelaşi context, dar experiență de viaţă diferită.

      Apreciază

      • E tâmpită situaţia pentru că societatea e doar o sumă a defectelor unei mulţimi, reprezintă anormalitatea unei anormalităţi…e lipsită de valori, e doar o cantitate. În cazul ăsta, cum aş putea să stau să iau de bun tot ceea ce aud? Mi-aş forma o imagine plină de prejudecăţi, de ură, frustrări, lipsuri.

        Cred că imaginea corectă ar fi formată dacă am putea realiza cum suntem în momentul în care ne simţim împăcaţi cu noi. Să dai un fel de „Save as…” la starea respectivă, la tine în momentul acela 😀

        Sună a „The Truman Show”, ţi-l recomand dacă nu l-ai văzut. Da, percepţiile ni se schimbă în funcţie de cum evoluăm, de ceea ce trăim, de concluziile pe care le tragem. Dar dacă te gândeşti la schimbările pe care le ai zilnic, nimic nu e concluzie, cum zicea o piesă de-a lui Kazi Ploae 🙂

        Apreciază

      • nu suntem crescuti/educaţi să fim împăcaţi cu noi însine. sau, cel putin, nu am fost. poate noile generaţii au o sansă în plus, dacă au contact cu persoane (părinti, profesori, mentori) care să fi ajuns în punctul de împăcare cu sine. poate aşa au sansa să nu piardă timp căutând ceva ce pot intelege de foarte tineri.

        am vazut truman show cu mult timp în urmă, nu mai reţin decât sentimentul apăsator-dezamăgitor al revelaţiei.

        Apreciază

      • Venim cu caz concret, chiar dacă nu cred în vârstă şi i-o prezint oricui ca pe o variabilă în care nu cred. Eu am 19, ce vârstă crezi că au acele persoane care au un nivel de cunoaştere cu adevărat mai ridicat referitor la acest subiect (nu mă refer la experienţe de viaţă şi alte cele, clar s-ar echilibra altfel balanţa)? Sunt fix persoane cu câţiva ani mai mari decât bine, persoane care şi-au dorit să cunoască mai mult, să se apropie de acest punct de împăcare de sine.

        E greu să găseşti părinţi sau profesori care să te „călăuzească” către drumul ăsta. Au crescut în vremuri în care libertatea gândului era un lux, au fost şi sunt definiţi de prejudecăţi, stereotipuri. Depinde şi de cei tineri acum…cât de dispuşi sunt pentru a observa, a învăţa, a afla, a merge mai departe şi, desigur, cât de mult pot înţelege.

        Probabil că ai observat, sunt anumite filme cărora nu le mai reţii exact conţinutul, ci acea revelaţie de la final. „The Truman Show”, chiar dacă nu-i un film cu o acţiune complexă, reuşeşte să se încradeze în această categorie.

        Apreciază

      • Nici eu nu cred în vârstă, dar nu e un aspect de neglijat. Însă în balanță (sau în luptă unele cu altele) sunt educația primită în familie, în școală, anturajul propus de familie, anturajul găsit la școală, persoanele alese ca model, cărțile citite, ignorarea sau nu a Tv-ului, șuturile primite de la viață, ADN-ul, în fine, sunt multe, foarte multe lucrurile care ne influențează în alegeri. Și mai e ceva: un om foarte ok la început de drum, după ce iese din facultate și intră full-time într-un serviciu care îl consumă complet, se schimbă multe. Se pierd mulți, se duce inocența, se duc visurile, se duce pe apa sâmbetei echilibrul.

        Libertatea de exprimare a fost un lux, dar nu și cea a gândului. Eu sunt ceva mai mare, poate asta e și un avantaj pentru că generația bunicilor nu s-a format sub regimul comunist ci înainte. Și au fost oameni foarte ok, de la care am învățat multe. Cred că există pentru orice generație oameni ok după care să se ghideze, doar să fie interesați să îi găsească și să îi asculte.

        Apreciază

      • Scuze, îmi ajunsese comment-ul tău ceva mai jos în notificări şi nu-l mai văzusem (de obicei mă uit la notificări în partea de sus, din drepta, nu în arhivă).

        Corect, sunt extrem de mulţi factori, factori care duc la persoana ta actuală. Îi schimbi, se schimbă şi persoana ta. Cam aşa văd problema. Depinde de fiecare…încotro vrea să tindă, cu ce se mulţumeşte, cât se limitează. Asta este, dacă nu ai norocul de a reuşi să-ţi planifici tu viaţa într-un mod miraculos prin care să poţi reuşi să trăieşti fără o astfel de muncă, se ocupă „normalitatea vieţii” de tot. Şi-ajungi fix în situaţia prezentată de tine…job full-time care te consumă şi te macină mai ales în interior.

        Da, am scris eu greşit, voiam să zic de cea de exprimare. Exact, „cercetează, studiază, reprezintă-te” 🙂

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s