Și dacă eu sunt iluzia din povestea ta? Și nici măcar din povestea ta, ci umbra unui personaj din cartea de pe noptieră?

Ai să îmi spui? Sau ai să mă lași să cred că sunt aievea?

♣

Cum e mai bine? Cum e corect? Cum e uman? Cum îți spune inima? Cum te lasă sufletul? Cum îți asumi minciuna, dacă decizi să mă păcălești? Cum îți asumi lacrimile mele, dacă decizi să îmi spui adevărul?

Cum te asiguri că nu mă sting când vei pune cartea pe raft? Dar, desigur, nu ai nicio obligație față de mine. Decât integritatea ta, care ți-a șoptit să îmi spui adevărul, care nu te lasă să mă închizi între pagini, care te face să te comporți nebunește, și știi bine că nu ai putea spune nimănui că personajul din cartea ta trăiește aievea, dar că va pieri de-l vei uita.

Dar nu te gândi la ei. Gândește-te la mine. Gândește-te la ce îmi trece prin cap. Tot ce am crezut că știu, tot ce a fost viață pentru mine, e totul praf acum… Știu că totul se va duce, dar trebuie să îmi joc rolul până la capăt, e scris deja…

Gândește-te bine dacă ai să-mi spui adevărul. Poate mai bine mă minți. Da, minte-mă frumos! Câți nu o fac, și cât de bine le iese! Îmbracă-mi ultimele zile într-o minciună frumoasă, colorată. Și nu termina cartea, încă. Mai amână momentul. Începe o alta. Și încă una. Mai dă-mi zile, săptămâni. Mai dă-mi luni. Câteva.

♣

Fă ce vrei. E dreptul tău. Fă ce vrei, sunt personajul din cartea ta și ai toate drepturile asupra mea. 

Nu-mi place. Te urăsc pentru asta. Dar nu pentru mult timp. Ai să termini cartea. 

Întâi spune-mi adevărul. Apoi termină cartea. Îmi asum soarta. 

Cu zâmbetul pe buze.

⊥

Seara bună, ziua bună. 

Ce mai faci? Trebuie să îți spun ceva. Cum să încep… Oftez, da, oftez… căci mi-e greu. 

Adevărul e că tu nu ești. Nu ești. Deloc, nimic, ceva, nu știu cum să-ți explic. Știi, am o carte pe noptieră. Tu ești personajul meu. 

Îmi pare rău. Îmi pare rău, dar tu… tu nu ești cititorul.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017