Și dacă peșterile sunt gurile ce strigă urletul mut al celor ce au devenit stane de piatră?

♣

Dacă toată suflarea de pe Pământ a fost cândva cu totul altfel decât putem noi înțelege acum? Dacă vietățile existau într-un alt mod? Dacă viața tot viață era, dar nu se asemăna cu nimic din ceea ce trăim noi acum? Nu floră, nu faună, ci doar stâncă? Rocă dură, rocă moale, piatră uscată și rece, lavă încinsă. Rocă – ce poate sta sau merge, ce știe cânta în felul său unic, ce îmbrățișează marea și se lasă cuprinsă de întinderea de apă.

♣

Făpturi masive, ce puteau lucra detalii de broderie nemaivăzută. Făpturi greoaie, ce puteau alerga mai repede ca vântul.

Toate intrândurile, toate ruperile de ritm din peisajul de acum sunt rănile vechi rămase neînchise. Răni ce dor și acum. Răci ce-și cer dreptul la liniște.

⊥

Nu… nu știm să le oblojim. Abia începem să le vedem, după ce am făcut ochi pentru prima dată.

Începem cu văzul, apoi cu auzul, apoi cu palmele, apoi cu inima. Luăm fiecare simț și îl trecem pe lângă și prin. Luăm fiecare simț și începem să ne cunoaștem.

Să ne cunoaștem, înainte de a se trezi din nou la viață. Să ne cunoaștem de pe acum, pentru a nu ne lua prin surprindere prea tare. Ei ne-au învățat și ne cunosc, de atâtea mii de ani. Este timpul să facem la fel.

sdr