capitolul precedent
Îmi place turnura ultimelor zile. Mic dejun cu cafea aburindă în fiecare dimineață, mon chef pregătind cina, ședințe lungi cu Adam, soare blând, ieșiri târzii la expoziții și piese de teatru, nopți adormite în îmbrățișări, de parcă cineva ar fi cules dintr-un jurnal secret rețeta zilei mele perfecte, a pus la copt tot amestecul acesta și mi-a pregătit câte o bucată pentru fiecare zi.
Am avansat destul de mult cu Adam. A venit la mine cu încredere, deși nu mă cunoștea. Atunci și-a ascultat instinctul, acum are încredere în mine tocmai pentru că a înțeles că îmi pasă de el, de ceea ce i se întâmplă și că vreau să îl ajut. Și mai ales pentru că îl ascult fără a-l contrazice, fără a-i dărâma lumea. Acum mi se arată așa cum este: vulnerabil și plin de îndoieli. Curajos însă, deși nu conștientizează. Nu ar fi fost la mine în cabinet, nu m-ar fi căutat, nu mi-ar fi vorbit dacă nu avea doza de curaj necesară. Nu ar fi continuat să îi aducă Anei flori, dacă s-ar fi luat după felul în care le primește. Adam duce o luptă cu el însuși și pentru el însuși. Lucrăm împreună să punem bazele unui echilibru, cimentăm temelii și dărâmăm ziduri pe care le-a înălțat de-a lungul anilor între el și toți ceilalți.
Mi-am abandonat majoritatea clienților, i-am trimis către colegii mei și i-am acordat lui Adam toată atenția mea. Sper să nu regret această decizie în care este o doză mare de egoism. N-am făcut-o pentru el, ci pentru mine. Îmi place lumea lui. Nu încerc să-l scot de acolo, ci doar să-l ajut să coabiteze în el cele două lumi. Pentru că știu că este singura variantă care poate funcționa pentru el. Pentru că vreau să aflu mai multe. Pentru că mereu m-am întrebat dacă nu cumva “tratăm” ceea ce nu înțelegem, omorând de fapt fărâma de adevăr care iese la iveală prin falia fracturată a realității așa cum o știm. Nu cunoaștem, nu vrem să aflăm și este mai ușor să astupăm decât să cercetăm și să fim deschiși opțiunilor. Fiecare pacient îmi oferă oportunitatea de a-mi pune această întrebare, o fac, apoi fiecărei întrebări îi găsesc răspunsuri și justificări pentru a continua mersul lucrurilor așa cum îl urmez dintotdeauna. De data asta simt că e altfel. Că măcar pot ajunge puțin mai departe. Este foarte posibil să ajung la aceeași concluzie ca întotdeauna, dar voi înainta mult pe partea de teoretizare a procesului parcurs de terapeut alături de pacient, clarificând astfel o parte din întrebările și temerile studenților. Le voi răspunde mai ușor având un material redactat.
Mi se pare extraordinar că am reușit să ajung în această etapă a carierei. În astfel de momente îmi mulțumesc că nu am ezitat să dedic timp muncii, că îl am pe incredibilul meu alături și că mă susține. Știu că sunt mulți care sunt convinși că doar norocul m-a adus aici, dar nu mai încerc să le explic ceea ce ei nu au de gând să înțeleagă. E vorba doar de muncă, de multă muncă.
Adam a făcut o pauză lungă, care mi-a lăsat răgazul să mă gândesc la toate acestea. Îi voi opri însă tăcerea; și gândurile lui au fugit cu siguranță și ele prin lume cu ocazia asta. Și n-aș vrea să fugă prea departe, căci va trebui să le prind din urmă.
– Voi pleca acum, nu vă mai rețin astăzi. Revin mâine, am programare deja făcută. E prea mult zgomot astăzi.
Se pare că am ratat deja șansa de a prinde gândurile lui Adam.
– Nu voi încerca să te rețin, dacă tu asta simți că trebuie să faci. Te aștept, dar nu mâine. Luni.
– Așa este, luni. Uitasem de weekend. Mulțumesc de înțelegere.
Așa a încheiat Adam, s-a ridicat, m-a salutat și a plecat.
Zgomot. Nu-i zgomot în jur. E poate un zgomot pe care nu-l cunosc dar despre care aș vrea să aflu mai multe. Lumea lui Adam e purtătoare de zgomot? Înseamnă că sunt încă departe și am înțeles mult mai puțin decât credeam.
Mă las în scaun, mă preling spre pământ oprindu-mă într-o poziție de relaxare și disconfort, deopotrivă. Închid ochii pentru a mă lăsa pradă unui exercițiu de imaginație. Oare cum se aude zgomotul într-o lume de lumină, de alb și trasee negre? Cum se aude? Cum se vede? E un ghimpe, e o gheară care sfâșie adânc? Sau poate că nu-i vorba despre cum se simte. Poate e vorba despre sursă, despre ceea ce provoacă zgomotul. Am impresia că simt prezența lui Adam în cabinet, așezat încă în fotoliul din care se ridicase cu câteva minute în urmă. Nu-i acolo, știu că nu e. Mi-aș dori să fie? Întrebarea asta în aruncă buza sub incisivi. Realizez ce fac, dar nu o eliberez imediat. Nu-i în regulă. Eu nu… eu nu. Mă ridic în picioare și respir adânc. Privesc pe geam trecătorii, mașinile, forfota. Îmi apropii fruntea de geamul rece și îmi doresc să-mi revin cât mai repede.
Ana ciocăne ușor la ușă.
– Aș vrea să plec. Nu mai aveți programări pentru astăzi, domnul vă așteaptă jos, a venit deja de vreo zece minute dar nu v-am deranjat. Iar ciudatul nu cred că mai revine azi, eu zic să plecați liniștită.
Dau din cap aprobator. Zâmbesc către ea, draga de ea. Ana nu s-a obișnuit să mi se adreseze la per tu. Ne știm de câțiva ani, dar ea a rămas neschimbată în ceea ce privește manierele.
– Weekend cât mai plăcut, draga mea!
– Asemenea, doamnă.
Închide ușa. Îmi lipesc din nou fruntea pe geamul înalt al cabinetului și mi-l imaginez pe incredibilul meu plimbându-se pe trotuarul din fața clădirii, pierzând timpul în dreptul vitrinelor de la magazinele alăturate. Probabil că în timp ce el le privea, în geam a apărut pentru puțin timp reflexia lui Adam, trecând prin spatele lui.
~ continuarea: partea întâi. 7 ~
© Iustina Dorobanțu, februarie 2018
