Experimentul Viață. 11. iubiri.

Nu alegem pe cine să iubim, deși ne place să credem asta.

 

iubiri

 

Alegem pe cine sau cum să iubim?

Alegem cu cine să ne petrecem zilele și cum să o facem. Alegem pe cine să purtăm în gând, pe cine să uităm. Alegem să alegem sau să ne lăsăm purtați de val.

Uneori povestea se potrivește, alteori nu. Uneori ne grăbim, alteori așteptăm semne. Uneori nu-i nimic bine, alteori e perfect. Ne poticnim, ne oprim și evaluăm. Luăm decizii, schimbăm sau continuăm.

Alegem rațional și ne place să credem că astfel facem cea mai bună alegere.

Alegem emoțional și ne spunem că a fost rațional. Apoi, evident, ne place să credem că astfel facem cea mai bună alegere.

Alegem cu inima, fără să știm de ce, dar ne păstrăm dorința de a ști că deținem controlul.

Alegem cu sufletul înainte de a intra în acestă viață. Alegem și cum, când și pentru cât timp. Și o facem de la bun început. Dar odată ce trecem pragul către Aici, uităm.

În fapt, chiar asta este magia și frumusețea vieții: să descoperim, să construim, să ne lăsăm purtați de joc. Și să ne dăm voie să schimbăm din mers planurile pe care ni le făcusem înainte de-a fi.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 11.

Experimentul Viață. 10. scuze și acuze.

Ne pricepem la găsit scuze.

 

scuze și acuze

 

Avem un talent deosebit în a găsi scuze și vinovați, în a-i duce la zid și a-i executa public.

Mă întreb, totuși, de ce oare îi găsim vinovați pe cei ce au fost și pe cei ce sunt, dar niciodată pe care care urmează după noi? Trebuie să aibă și ei vreo vină, nu? Poate pentru că vrem să ne putem minți… că avem un dram de moralitate în noi.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 10.

Experimentul Viață. 9. timp.

Uităm de timp.

 

timp

 

De fapt, nu cred că avem cum să uităm cu adevărat de timp și nici cum să fim atât de naivi încât să ne gândim că am putea da ceasurile înapoi, cât să nu se prindă nimeni cum am stat cu gura căscată la lună, stele sau prin magazine, cum am uitat de noi vorbind cu un prieten vechi…

Stai.

Am zis că uităm de noi, nu de timp.

Iar noi suntem arătări din carne și oase, timpul e o chestie abstractă.

Deci… în anumite condiții uităm că tot ceea ce facem se măsoară și prin timpul care scurge prin și pe lângă noi. Este puțin probabil să fi uitat cum măsurăm timpul. Tot puțin probabil este să fi uitat de propria persoană. Este mai probabil să fi omis intenționat, pentru o vreme, că ar trebui să ne pese. Și atunci ne aruncăm în ceea ce ni se întâmplă și trăim fără limita secundarului.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 9.

Experimentul Viață. 8. roluri.

Ne avântăm înainte fără să înțelegem.

 

roluri

 

Uneori jucăm roluri pe care nu le înțelegem.

Uneori ne este de folos, căci ne duc acolo unde am visat și chiar mai departe. Dăm curs devenirii noastre și întâmplările se succed în cel mai bun mod cu putință. Poate că nu fix așa cum am fi vrut, dar cu rezultatul așteptat.

Alteori ne țintuiesc prizonieri într-o lume pe care nu ne-o dorim și pe care o parcurgem cu durere. Și totuși ne continuăm drumul, nu ne împotrivim. Doar interiorul e măcinat în noi.

Și totuși… oare chiar facem ceva împotriva voinței noastre? Sau e mereu prezentă acceptarea? Sunt lucruri pe care e bine să le lăsăm neatinse și neînțelese. Dar propria noastră viață nu este unul dintre ele. Drumul și destinul nostru, sensul care ne susține – sunt toate mult prea de preț pentru a fi lăsate la voia întâmplării.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 8.

Experimentul Viață. 7. societate.

Trăim uitându-i pe ai noștri.

 

societate

 

Societatea se laudă cu membri ei cei mai frumoși și mai inteligenți. Pe ei îi scoate în față, pe ei îi îngrijește excesiv. Pe cei cu răni îi împinge în spatele cortinei, să stea ascunși. Să nu cumva să deranjeze liniștea. S-ar putea face multe pentru ei, dar înainte să ne obișnuim să o facem, suntem învățați să îi stigmatizăm pe care trăiesc deja cu greu.

Când și cum va veni ziua când ne vom potoli?

Câte zile de-un fel nou este nevoie să treacă, pentru ca oamenii să fie oameni și omenia să ne devină obicei?

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 7.

Experimentul Viață. 6. povești.

Din prima zi până în cea din urmă.

 

povești

 

Oare trăim toți aceeași poveste, rostită în feluri diferite?

Capitolele sunt ușor diferite, apoi paragrafele ne conving că fiecare-i cu povestea sa. Dar întrebarea este aceeași în toate poveștile.

Eu de ce sunt în lumea asta?

Pentru unii este o întrebare cu un răspuns simplu, pentru alții există o mulțime de opțiuni, de nu mai știu ce ar fi de ales. Pentru unii este un subiect de discuție cu sine ani întregi, iar pentru alții nu este timp. Ca să ajungă în ziua de mâine, pe cea de azi nu o pot pierde cu astfel de gânduri.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 6.

Experimentul Viață. 5. floricele.

Ne umplem timpul.

 

floricele

 

Ne umplem timpul cu mai multe griji decât ar fi nevoie, pentru ca mai apoi să îl umplem încă o dată căutând rezolvări acestor probleme care nici nu ar existat fără noi.

Aducem floricele pe marginea poveștilor din mințile noastre, cât de multe avem nevoie fiecare. Apoi ne punem în fund și începem să le îndepărtăm petalele: o să fie bine, n-o să, o să fie bine, n-o să, o să…

Suntem oameni cu preocupări și asta ne aduce un fel de satisfacție adictivă. Că ne și doare, că am putea renunța la astfel de moduri de a ne umple timpul… este cât se poate de adevărat, dar incredibil de greu de recunoscut.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 5.

Experimentul Viață. 4. versuri.

Suntem versuri.

 

versuri

 

Uneori ne dispare capacitatea de a ne exprima. Sunt emoții care ne tulbură profund. Am vrea să le împărtășim lumii, dar nu găsim cum să o facem. Așa că ambalăm cuvintele în fraze pestrițe și ne spunem că astfel camuflate sunt bune de ieșit în lume.

Într-o încercare de a suprapune Divinul din făptură peste suportul biologic care îl poartă de-a lungul vieții, leg două rânduri:

Sunt scânteie și sunt suflu
Câmpii verzi sub tălpi îmi umblu.

Omul se liniștește odată ce problema sa este rezolvată. Că ea a fost acum pasată potențialilor cititori care se vor chinui să afle “ce a vrut să spună autorul”, este o altă problemă. Una pe care nu are sens să o deschidem acum.

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 4.

Experimentul Viață. 3. sensuri.

Căutăm înțelesuri. Și le găsim.

 

sensuri

 

Viața e mai grea când cauți înțelesuri care nu există. Pentru că le vei găsi. Vei săpa atât de adânc, până când vei găsi un material potrivit. Îl vei lucra, îi vei da o formă, apoi îl vei arăta lumii: “Vedeți?”

Partea proastă e că vei găsi ceea ce cauți, chiar dacă nu ar trebui să fie acolo sau chiar nu este.

Partea bună e că vei avea o lume plină, plină de tot. Nu vei avea timp de pierdut. Și vei avea o mulțime de oameni care te vor invidia pentru ceea ce ai, în timp ce tu – de fapt – te vei măcina.

Lumea se va răsturna de câteva ori până să înțelegi că ar fi trebuit doar să o privești. Să nu cauți explicații. Iar dacă vei privi mai atent, în întrebările tale ți-ai plantat singur răspunsurile. Probabil că nici nu ai fi putut să le eviți, totul s-a jucat pe-o carte atunci când ai închis întrebarea cu semnul distinctiv de final. Cu semnul de întrebare.

 

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 3.

Experimentul Viață. 2. simplificare.

Ne complicăm viața folosindu-ne talentul de-a o face.

 

simplificare

 

Problemele complicate sunt, de multe ori, probleme simple abordate din unghiul nepotrivit. Dar avem obiceiul de a complica înainte de a simplifica. Dacă mai apucăm să o facem.

Ne complicăm viața până când atingem punctul sublim. Am făcut-o cu dedicație și desăvârșire, este clar și evident. Lustruim talentul acesta deosebit, al complicării, până când îl ducem la măiestrie. Apoi, când aflăm că nu ne-a servit la nimic, îl aruncăm la coș. Îl refuzăm. Și uităm de el, uităm atât de mult încât nu mai este o opțiune. Sau, cel puțin, așa credem. Astfel se întâmplă că în momentele noastre de vulnerabilitate, când ne așteptăm mai puțin, el se înfiripă în mintea noastră. Apare fără să ne dăm seama ce este, pentru că nu îl mai recunoaștem. Apoi, face ceea ce știe să facă mai bine: să ne complice viața.

Și o luăm de la capăt.

 

Experimentul Viață, oarecum neserios și peste picior, ep. 2.