furia ascunsă de privirile celorlalți. una din cele mai grave forme de furie. tăcerea ce o înconjoară nu vorbește despre pericolul iminent și asta o face cu atât mai periculoasă. în timpul ce l-a petrecut singură cu sine, furia a îmbătrânit urât, a devenit ceea ce putea fi, dar nu ar fi trebuit sa ajungă niciodată. s-a hrănit cu întuneric și cu tot ce a mai fost ascuns lângă ea în dulapul cu minciuni.

iar pentru că nu prea știm nimic despre nimic, nu știm nici cum se comportă. poate ne-au învățat greșit în școală, operațiile matematice cu zero sunt în realitate periculoase. nu doar împărțirea, ci toate, absolut toate ar trebui să primească răspunsul #RSK/0.

contagiosul nimic era să facă praf furia… bine că l-am prins.

Jocul, activitatea mea de bază. de la căderea negurii și până astăzi, sunt păzitorul Jocului. nu mi-am cerut numirea în funcție, nici nu am făcut nimic ulterior, să o schimb. e în ființa mea să fiu parte din Joc, în el și în afara lui.

am unele semne de întrebare… cum ar fi: sunt eu singurul păzitor? dacă nu, cine sunt ceilalți? dacă da, ce se întâmplă dacă îmi scapă de sub control? uneori am vaga impresie că mai există încă un Joc, la alt nivel, unde eu sunt pionul. un sentiment bizar și în întregime neplăcut.

regulile… ei bine, iată ceva dificil de explicat. într-atât de dificil, încât merită evitat. ce este, este. ce nu, nu. fără alte întrebări.

azi. o zi destul de bună, fără prea multe incidente. frumoasa mea secretară a venit și astăzi cu zâmbetul pe buze. de-aia îmi și place să o țin aproape. e reflexia perfectă a semenilor săi. pentru mine, e cel ușor mod în care să iau pulsul Jocului – din interior. senină mereu, de parcă ar fi totul perfect. iar ea, ea chiar știe! adică… mă sfătuiesc cu ea, mă ascultă. îmi zâmbește dulce cu buzele ei înghețate. îi răspund cu un zâmbet scurt și verific termostatul. -70°. bun. trag după mine ușa grea și mă întorc în birou. rămân din nou singur, sigur în toată această lume, singur să țin în frâu totul, singur să creez și să rezolv probleme, singur să port pe umeri greutatea adevărului.

azi mi-am trecut trei chestii în agendă: să fac o farsă, să schimb câteva șabloane, să montez câteva vise peste realitate. iar o să bulversez niște persoane, unii vor mulțumiți divinității, alții vor ridica brațele revoltați, unii vor îmbrățișa schimbarea, alții își vor dori ca nimic să nu se fi întâmplat.

mâine nu am de făcut nimic deosebit. câteva note despre ziua de azi, câteva idei pentru mai târziu, câteva chestii statistice: câți au venit, câți au plecat. ah, și să verific lista de așteptare. câți s-au înscris, ce își doresc, ce factor de surpriză solicită, cum s-au comportat în Jocurile anterioare.

pe geam s-au adunat rotunjoare de ploaie. azi le-am dat cer gri. pun de-o cafea și mă apuc să rezolv problemele. mi-au venit niște mesaje de la șefu’. forward, forward, forward, mi-a trimis toate reclamațiile.

sper că n-am nicio plângere de la tine.

zborul cu avionul are ceva de o intimitate aparte. să fie vorba de spațiul îngust și înghesuit pe care îl ai la dispoziție, sau poate să fie aglomerarea de scaune, rând după rând, toate gata să găzduiască în poală câte un călător. apoi, mai e și participarea la unison la actul zborului – desprinderea de sol, puterea de înălțare, apoi drumul deasupra tuturor (lucrurilor, faptelor, oamenilor), deasupra norilor – și toate astea purtând împreună o înțelegere tăcută, solidară, densă. este un drum din punctul A către punctul B, cap-coadă, fără pauză de țigară. părtași la aceiași declanșatori de sentimente, unul doarme, altul se roagă. auzi respirația celui de lângă, îi subscrii sau te cufunzi în ale tale. în general, liniște și zgomotul motoarelor.

tudu-du-du, tudu-du-dî, de astă dată alunecând pe șinele metalice, trenul aleargă. povești multe, prea multe. aici nu mai e intimitatea tacită, rece, limitativă. dimpotrivă, o abundență de istorii necerute. opriri dese (oricât de rare ar fi, tot dese sunt din perspectiva fragmentării), unii coboară, alții se urcă, din A către B treci prin câteva case și suflete deschise. opinii uneori ciudate, nu le poți da replica, nu vrei să le judeci, îți impui să privești echidistant viața, în amploarea și diversitatea ei. cartea îți stă în mână datorită încrâncenării cu care te-ai hotărât să o ții. câteva cuvinte citite, câteva auzite, poveștile se întretaie și o iau pe cărări care nu duc nicăieri.

tânjești după destinație. [pe drum fiind]
cauți și te prinzi în plăcerea călătoriei. [același gust, o nouă savoare]
în drumul dinspre A spre B, afli despre tine. [ascultându-i pe alții]
reculegere. resemnare. recunoștință. [repetitiv]

am oprit mașina în mijlocul drumului, atât cât puteam aprecia unde este acesta. vizibilitatea scăzuse la cel mult doi metri de jur împrejur. știam că în orice moment poate să apară altcineva, că nu m-ar fi putut vedea din timp, iar riscurile erau evidente. și la fel de bine știam că pot rămâne acolo încă un timp, fără să mă deranjeze absolut nimeni.

am rămas locului, cu farurile aprinse și priveam cum cele două fascicule de lumină încearcă să străpungă aerul dens. înaintau câțiva metri, apoi dispăreau. iar aerul plutea, fugea, aluneca în valuri de nori ușori coborâți din ceruri.

înaintasem până acolo fără să am vreun reper. făcusem drumul de atâtea ori, dar atunci era de nerecunoscut. de fapt, lipsa oricărui element de care să ma pot lega, dispariția oricărei linii imaginare care să mărginescă drumul, era ceva nou pentru mine. mai mersesem prin ceață – cu teamă, cu gânduri năvală, cu adrenalina jucându-și cartea. simțurile mi-erau toate alertate și de data aceasta. interesul însă, cu totul altul. mi-era foame de ceva nou. de necunoscut.

era noapte, nu vedeam aproape nimic în jur. ceața ascundea totul mai temeinic decât ar fi făcut-o cea mai neagră noapte. dar avea ceva special… ceva liniștitor, protectiv, ademenitor. nu aveam siguranța că dincolo de următorul pas era ceea ce trebuia să fie. ar fi putut fi drumul, la fel de bine cum ar fi putut fi hăul, o poartă către o altă lume, sau poate timpul ar fi înghețat pentru totdeauna. cu toate astea… am mers mai departe. cu credința că orice ar fi, oricum ar continua, ar putea fi doar ceea ce trebuie să fie.

mă duceam la căderea serii să ascult liniștea. era ceva ce numai la marginea pădurii puteam găsi. chiar dacă nu puteam prinde în cuvinte sentimentul, știam că acolo îl regăsesc. nu era nicio grabă să poarte un nume. era, și asta era suficient.

vântul aducea un aer rece, șoptind despre seară. căldura zilei se risipea rapid, trecând de la senzația unei îmbrățișări dulci la un fior pe șira spinării. copacii își pierdeau forma, ca și cum o mare călimară neagră s-ar fi răsturnat peste lume, cuprinzând rând după rând tot ceea ce fusese. liniștea stingea gasurile oamenilor și amplifica freamătul frunzelor, parcă prinse în concurs de șoapte cu câteva păsări mereu rătăcite, mereu acolo.

mi-e frig, mi-e teamă, mi-e dor să revin… să simt pietrișul sub tălpi și să-mi imaginez parcul de distracții care se conturează dincolo de neștiut. poate că e acolo, poate că nu…

doar pășind mai departe pot afla. ascultând și urmând liniștea, la ea acasă.

[Aron Wiesenfeld]

a fost odată, acum ceva timp, a fost ca un vis…

a fost un om.

a fost un om își dorea puțin mai mult timp decât avea. un timp pe care să îl poată petrece singur, să poată vorbi cu cerul, să viseze, să asculte liniștea.

visele nu erau doar ale lui, le controlau meșterii viselor. nu avea drept de editare. era doar un participant tăcut în propria poveste, legat la mâini și forțat să citească de pe prompter.

iar realitatea… îi aparținea chiar mai puțin decât visele. o scriau alții iar el făcea slalom zi de zi.

căutând mereu portița de scăpare, într-o zi o găsi. o breșă în aerul cu miros de pin, în pădurea rece, pe drumul spre cascadă. de acum știa cum să treacă dincolo. desfăcea fâşiile de aer ca pe niște uși de tren, la trecerea dinspre vagonul trei spre patru. sau invers. se ducea apoi în voie dintr-o parte în alta, având timp pentru tot ce își dorea.

cel mai mult timp îl petrecea dincolo de breșă, cu steaua lui, noaptea și liniștea.

[foto – pinterest, din păcate fără sursă originală]

jocul în care nu apuci să dai jos o mască până o pui pe cealaltă. le strivești una peste alta. jocul în care te dezgustă totul. în care îți calci peste principii și îți înghiți lacrimile – că nu îi poți răni pe cei care nu ți-ar putea înțelege fixațiile. și faci pe bunul samaritean, însă unul care se plânge cui apucă. dacă n-o face, e un ciufut cu fața acră.

jocul ăla perfid în care te prefaci normal, deși știi că mulți știu că nu ești. da’ aparențele-s aparențe, politețea e din ăia șapte ani de acasă, și tu ești un exemplu de om, nu-i așa? așa îți place să-ți spui.

jocul ăla pe care îl joci pentru niște avantaje dubioase. nu materiale, nu spirituale. să dea naiba dacă te înțelegi.
e ca un drog. te-ai lăsa. apoi, ce?

și doare ca dracu’. da, doare. te arde în stomac, îți aleargă sângele tropa-tropa, capul se umflă de parcă plesneşte. și medicamente nu-s pentru toate astea. doar adânc, în capul pieptului, doare acolo unde ești tu, doar tu…

pe când stop?