[episodul anterior] sau [unu – aici este începutul poveștii].

o nouă noapte de coșmar. o nouă noapte care a șters pe jos cu tot ce avusese ieri. denis sună la birou să le comunice că nici astăzi nu vine.

Regizorul era ușor îngrijorat. lucrurile nu mergeau așa cum își dorea. se așteptase la asta. personalitățile puternic ancorate în lumea lor erau greu de abordat de către Călător. de multe ori schimbase în bine viața câte unui denis de la primul contact. cu alții era mai greu. la fel avea să fie și acum. se gândea uneori că i-ar fi prins bine să îi poată prindă într-o cămașă de forță, ca să le poată explica pe îndelete. dar nu așa mergeau lucrurile. erau un infinit de existențe ale lui denis în lumi și fiecare era unic în felul său. unic și cu drepturi egale de a fi. de fapt, erau un infinit plus doi. doi neobosiți, Călătorul și Regizorul. unul primea semnalele de alarmă, căuta breşele de intrare în lume, călăuzea spre direcția nouă. celălalt se ducea în mijlocul evenimentelor, prelua conducerea, lucra cu omul, apoi îi reda complet libertatea. din când în când, într-o lume sau alta, un denis își aduce aminte străfulgerarea de lumină. sclipirea și ideea venită de nicăieri. și rămâne recunoștința de a fi înțeles acel ceva care l-a dus mai departe.

~ FINAL. PAM-PAM ~

[episodul anterior] sau [unu – aici este începutul poveștii].

pașii l-au purtat acasă. își dorea să se odihnească. iar cercetările sale pot să mai aștepte. în fond, deși nu isi amintește prea multe despre el, s-a descurcat o zi întreagă. va reuși să mai parcurgă încă una. și o va face mai ușor odihnit.

se răsucea de pe o parte pe alta, ofta, scotea sunete chinuite de durere și spaimă. denis căzuse într-un somn agitat. părea să fie în genul acela de coșmar în care înțelegi că ești prins, dar nu te poți trezi pentru a scăpa.

avea să vadă de dimineață că senzorul de mișcare declanșase camera de nenumarate ori în timpul nopții, într-atât de mult se foise. își aducea aminte ziua de ieri și i se părea ciudat cât de confuz fusese. se comportase ca un nebun care nu știa de el. iar acum, deși dormise mai bine de zece ore, se simțea obosit și urmărit de complicatele vise de peste noapte. de parcă ar fi trăit mai multe filme, în toate el fiind eroul principal, visele l-au purtat prin multe orașe ale lumii. pe unele le vizitase, pe altele nu, dar i se păreau la fel de cunoscute și familiare străzile lor, deopotrivă. într-o singură noapte fusese bogat, sărac, premiant, golan, bun, darnic, meschin…

puse mâna pe telefon și sună la birou. anunță că își ia liber. azi, poate și mâine. să nu i se replanifice întâlnirile prea curând.

dădu drumul tare la muzică și ieși pe terasa din spate. iar de acolo, se aruncă direct în piscină. o zi de nefăcut nimic.

ziua se scurse câte puțin până ce soarele lăsase în urmă apusul, apoi noaptea. denis se întinse în pat cu zâmbetul pe buze, mulțumit de ziua ce trecuse.

~ va urma ~

[episodul anterior] sau [unu – aici este începutul poveștii].

valurile se apropiau înalte de mal. se formau undeva departe și prindeau contur pe măsură ce înaintau. privind prin ele, zărea dincolo, mult sub întinderea apei. dacă suprafața reflecta doar cerul, zbârcindu-l, o anumită înclinare a valurilor permitea să se vadă dincolo de ele. nu era o imagine clară, oglindă, ci una schimbătoare, deformând intr-un fel unic fundul apei. cu toate astea, se vede clar, atât de clar fiecare piatră, fiecare vietate, fiecare curent…

tot asa și el, Regizorul, vedea dincolo. vedea în mii de dincolo, în aceeași clipă unică. și doar el citea formele și interpreta întâmplările.

evident că Regizorul nu privea prin valurile mării. avea propriul instrument de vizualizare și forța mintii în căutările sale. încercam însă să vă explic pe cât de simplu felul în care lucra. Regizorul avea ferestrele sale prin care  vedea dincolo. el era cel care avea puterea asupra ferestrelor și porților.

~ va urma ~

[episodul anterior] sau [unu – aici este începutul poveștii].

timp de două ore, denis a decis, a trasat direcții, a vorbit despre strategie, a ascultat, a întrebat, a făcut tot ceea ce facea de obicei. putea presupune asta întrucât nimeni nu l-a privit ciudat. desigur, exista și posibilitatea ca până atunci să fi fost un amețit schimbător, iar oamenii să fie mult prea obișnuiți cu schimbarea schimbării, ca să mai +observe asta. hotărî să își păstreze o imagine bună despre sine, era singura cale pentru a face față.

ajuns în biroul său, denis se asigură că nu va fi deranjat prea curând. scoase din agenda zilei tot ce părea a fi mai puțin urgent, pentru a putea intra în rolul de detectiv. îi alergau prin minte o mulțime de întrebări. și nu erau legate de aici și de acum. nu erau legate de el, mare CEO care știe câte și mai câte. nu erau legate de lumea asta în care simțea că abia aterizase, fără a fi lumea lui.

denis își dorea să afle mai multe despre el… să își amintească ziua de ieri, ce a lăsat în urmă, la a câta mutare a ajuns, să își dea seama dacă schimbă doar locul, doar anul, doar lumea… sau pe toate. era sigur că nu era prima dată când se întâmpla. era sigur că are deja experiență cu aceste salturi – sau cum s-or numi ele. unde și cum își lasă indicii (știa că este în firea lui să facă asta), cum se poate acomoda mai rapid, cum poate afla când o să plece – toate erau întrebări la care să răspundă cât mai curând.

denis sosise aici cu cel mult șase ore în urmă. de atunci, reușise să nu trezească suspiciuni și să acceseze niște resurse incredibile de intuiție și adaptare. și deja avea lista cu ce are de făcut pentru a-și regăsi propriul destin. un zâmbet larg îi cuprinse nu doar fața, ci întreaga ființă. e doar un nou început, nimic alarmant. pentru astăzi, se hotărî să reducă grijile la o masă bună, o plimbare și un somn odihnitor.

ei bine, habar nu avea unde va dormi, unde locuiește și cum ajunge acolo. simple detalii, își spuse.

~~~

va urma. chiar… aici

[unu – aici este începutul poveștii].

[episodul anterior] în continuare, partea a patra.

a trecut ceva timp de la ultima mea istorisire. iar timpul nu a trecut numai peste mine, ci și peste denis. s-au întâmplat multe, de nici nu știu cu ce să încep mai întâi… dar cu siguranță că trebuie să o fac, și cât mai repede. pentru că – la fel ca în viața reală, și la fel ca în basme, și în lumea lui denis se întâmplă la fel: când nu mai vorbește lumea despre tine, dispari… tu și toate amintirile despre tine.

~~~

denis își urmă instinctul și se ridică de pe scaun când prin difuzoare se anunță următoarea stație. deși se simte ca trezit dintr-un vis, deși nu știe unde este, deși nu recunoaște locurile, fizionomia celorlalți pasageri, deși nu își recunoaște propriile haine, el știe că trebuie să coboare. simte că a mai trecut prin asta, simte că poate și mai ales ca trebuie să se încreadă în instinctul său. cu o naturalețe desăvârșită, denis își urmează pașii, iar pașii săi urmează inima. o inimă puternică, ducând în spate ani de experiență și încredere în propriile forțe. o lume nouă îl așteaptă. o lume nouă, populată de oameni de toate felurile, pe care începând de astăzi îi va cunoaște pentru prima dată – familie, prieteni, dușmani, trecători. o lume care îl cunoaște bine, pe el – denis – așa cum el nu se cunoaște. căci despre noua lume în care s-a trezit, denis are mult prea puține informații.

denis scoase din buzunarul pantalonilor un portofel. îl deschide – poate emoționat, poate mult prea stăpân pe situație. anul nașterii, așa cum și-l știa. montreal. o hârtie de 50. un card de acces și o adresă greu de descifrat, scrijelită pe el. noroc că ziarele nu uită să menționeze data curentă. astfel află că este luni și că are 32 de ani.

– Bun. Destul de multe. cu gândul acesta în minte, denis privește încrezător pe strada mult prea populată pentru gustul său. în plus, o scurtă analiză a situației este absolut încurajatoare. are un costum bine croit, pantofi lustruiți și se simte în formă. în afara faptului că nu-și amintește când a trecut de 30 de ani, totul pare să fie în regulă. va trece și prin 30, cândva.

~~~

ceasul, care la o pare să fie unul scump, îi indică ora 8 și jumătate. după freamătul orașului, este 8 și jumătate dimineața.

~~~

dacă m-aș putea uita la denis de undeva de sus, foarte de sus, aș vedea un om cât un punct pe o hartă, pierdut într-un oraș imens. în mijlocul mulțimii în mișcare, între atâtea drumuri clare ce unesc două puncte, unul singur stă gânditor, încercând să înțeleagă de unde vine și încotro se duce. o analiză sumară – haine, oră, ziua săptămânii – indică drumul spre serviciu. dar care? care oare?

~~~

denis ridică ochii spre cer, întrebător. până ca ochii să întâlnească norii, privirea îi alunecă peste drum pe literele mari suspendate ale firmei. posesor al unui statornic sentiment de încredere, denis traversează și trece dincolo de ușa rotativă de la intrare.

zâmbete largi, zâmbete sincere, zâmbete prefăcute. dintr-o privire le parcurge. fata de la recepție, un amestec de timorare, emoție și sorbire din ochi, îi întinde un dosar plin de documente, pe care se pare că îl ceruse cu câteva zile în urmă. nu știe încă nimic. nimic. dar mintea îi spune să cheme liftul… pentru ultimul etaj.

~~~

va urma, evident. aici.

[cel dinainte] sau [unu – aici este începutul poveștii].

împinse globul roșu printre frunzele ascuțite ale crengii de brad. o sclipire de lumină se reflectă în ochii lui denis. o fracțiune de secundă făcu lumina pe drum, între glob și ochii băiatului. suficient cât lucrurile să se reaşeze.

când s-a trezit, denis nu-și amintea cum adormise cu capul pe pieptul mamei sale. deși batăile inimii ei au fost povestea lui de somn ușor.  când s-a trezit, avea amintiri, dar nu cele ale zilei de ieri, așa cum v-am povestit-o mai devreme.

când s-a trezit, denis a zâmbit larg, larg. era zâmbetul lui de dimineață. s-a întins că un pisoi, cam cât era patul de lung. era oare primul? sau nu?  după cum se aud pașii pe scări, nu era primul. ratase și acum. încerca de câteva zile să fie primul din casă care se trezește. își dorea să se coboare tiptil din pat și să se ducă să își trezească mămica, apoi planul era să pregătească împreună cu ea micul dejun pentru tata. ușa albă și înaltă se deschise și cei doi oameni dragi lui, luminoși și frumoși rostesc împreună urarea de bun venit într-o nouă zi.

în pace și duioșie, iubire și drag de lume – așa avea denis să petreacă următorii ani. dintre colegii lui de la școală, era printre puținii care nu cunoșteau lipsurile. ceea ce a aflat denis despre viață, până spre doisprezece ani, a fost că totul curge sub semnul abundenței. bunuri materiale și sentimente. trăind în mijlocul unei familii generoase și cu principii sănătoase de viață, temelia vieții sale avea să fie solidă și să îl pregătească pentru orice va urma. aici sau oriunde altundeva. acum sau oricând.

și abia de acum încolo începe să curgă aventura vieții. aici.

pasul cel dintâi, după care urmează ceea ce este în continuare.

denis. denis este numele lui. un tip de treabă. cumsecade, cum ar zice tata. doar că tata nu are nicio treabă cu el, nu îl cunoaște. și drept vorbind, nici eu nu îl cunosc. dar știu o mulțime de lucruri despre denis. știu ce casă are, știu ce cărți citește și am multe bănuieli despre ce îi trece prin cap.

și cum toate au început… să ne îndreptăm spre prima zi. pe îndelete să ne plimbăm printre întâmplări, apoi ușor vom ajunge spre ziua de azi și-l vom urma zi de zi. apoi i-o vom lua înainte – pașii lui îi vor ajunge pe ai noștri la timpul potrivit, iar noi vom fi fost doar călători, observatori a ceea ce nu s-a întâmplat încă…

~~~

denis are trei ani, cel mult. e pui blond de om, vorbește stâlcit și se ascunde după mobilă când cineva necunoscut intră în casă. iar acum că se apropie crăciunul, sunt mulți cei care le trec pragul. tatăl lui denis e priceput. cioplește în lemn jucării pentru copii. urmărind câteva modele simple, mama lui denis le pictează. clienții lor sunt părinți și bunici, oameni simpli care au pus deoparte câțiva bănuți. de crăciun, pun pe masă mâncăruri gustoase, cadouri sub brad și își înnoiesc hainele. la fel vor face și părinții lui denis, în câțiva ani. astea le sunt planurile. deocamdată însă, el este mic iar ei se descurcă. o să treacă și anul ăsta cu iubire și resturi de pâine. nu au nevoie de mai mult. îmbrățișați, vor adormi în seara de crăciun cu denis pe genunchi, cu bucuria simplă de a fi. anul acesta au luat o ramură de brad în care au prins de-a curmezișul un amestec de globuri, panglici și îngerași de lemn. poate pentru mulți e puțin, dar pentru ei… e tot ce își doresc. denis râde, împingând cu degetul un glob care îi face capul să pară mare, mare și rotund. râde în oglindirea lui roșie și adoarme. la fel și cei doi părinți. în întunericul camerei, singurul lucru la care te poți gândi e sentimentul profund de pace. e liniște.

~~~

se aude apa clipocind… ușor, undeva în fundal. vâslașul e un individ înalt îmbrăcat într-un costum negru ce-i vine perfect. pare să fie o gondolă, dar nu mă pot încă pronunța.

~ va urma…. dar oare ce? ~

avea câteva oglinzi în casă. nu foarte multe, cam atâtea câte are orice om. una în baie, una în holul de la intrare, una prinsă în ușa dulapului, una în sertar. apoi, nu lipseau sclipirile de lumină din geamuri, din scrumiere, sau din bibelourile familiei – toate oglinzi de conjunctură. ce nu știa el, dar știi tu, drag cititor, e că toate aceste oglinzi îl purtau departe, foarte departe. iar când se întorcea, drumul nu îl aducea niciodată înapoi. doar îi lăsa impresia asta…

~ va continua. acesta nu a fost nici măcar un trailer ~