a fost odată, acum ceva timp, a fost ca un vis…

a fost un om.

a fost un om își dorea puțin mai mult timp decât avea. un timp pe care să îl poată petrece singur, să poată vorbi cu cerul, să viseze, să asculte liniștea.

visele nu erau doar ale lui, le controlau meșterii viselor. nu avea drept de editare. era doar un participant tăcut în propria poveste, legat la mâini și forțat să citească de pe prompter.

iar realitatea… îi aparținea chiar mai puțin decât visele. o scriau alții iar el făcea slalom zi de zi.

căutând mereu portița de scăpare, într-o zi o găsi. o breșă în aerul cu miros de pin, în pădurea rece, pe drumul spre cascadă. de acum știa cum să treacă dincolo. desfăcea fâşiile de aer ca pe niște uși de tren, la trecerea dinspre vagonul trei spre patru. sau invers. se ducea apoi în voie dintr-o parte în alta, având timp pentru tot ce își dorea.

cel mai mult timp îl petrecea dincolo de breșă, cu steaua lui, noaptea și liniștea.

[foto – pinterest, din păcate fără sursă originală]