mă duceam la căderea serii să ascult liniștea. era ceva ce numai la marginea pădurii puteam găsi. chiar dacă nu puteam prinde în cuvinte sentimentul, știam că acolo îl regăsesc. nu era nicio grabă să poarte un nume. era, și asta era suficient.

vântul aducea un aer rece, șoptind despre seară. căldura zilei se risipea rapid, trecând de la senzația unei îmbrățișări dulci la un fior pe șira spinării. copacii își pierdeau forma, ca și cum o mare călimară neagră s-ar fi răsturnat peste lume, cuprinzând rând după rând tot ceea ce fusese. liniștea stingea gasurile oamenilor și amplifica freamătul frunzelor, parcă prinse în concurs de șoapte cu câteva păsări mereu rătăcite, mereu acolo.

mi-e frig, mi-e teamă, mi-e dor să revin… să simt pietrișul sub tălpi și să-mi imaginez parcul de distracții care se conturează dincolo de neștiut. poate că e acolo, poate că nu…

doar pășind mai departe pot afla. ascultând și urmând liniștea, la ea acasă.

[Aron Wiesenfeld]