am oprit mașina în mijlocul drumului, atât cât puteam aprecia unde este acesta. vizibilitatea scăzuse la cel mult doi metri de jur împrejur. știam că în orice moment poate să apară altcineva, că nu m-ar fi putut vedea din timp, iar riscurile erau evidente. și la fel de bine știam că pot rămâne acolo încă un timp, fără să mă deranjeze absolut nimeni.

am rămas locului, cu farurile aprinse și priveam cum cele două fascicule de lumină încearcă să străpungă aerul dens. înaintau câțiva metri, apoi dispăreau. iar aerul plutea, fugea, aluneca în valuri de nori ușori coborâți din ceruri.

înaintasem până acolo fără să am vreun reper. făcusem drumul de atâtea ori, dar atunci era de nerecunoscut. de fapt, lipsa oricărui element de care să ma pot lega, dispariția oricărei linii imaginare care să mărginescă drumul, era ceva nou pentru mine. mai mersesem prin ceață – cu teamă, cu gânduri năvală, cu adrenalina jucându-și cartea. simțurile mi-erau toate alertate și de data aceasta. interesul însă, cu totul altul. mi-era foame de ceva nou. de necunoscut.

era noapte, nu vedeam aproape nimic în jur. ceața ascundea totul mai temeinic decât ar fi făcut-o cea mai neagră noapte. dar avea ceva special… ceva liniștitor, protectiv, ademenitor. nu aveam siguranța că dincolo de următorul pas era ceea ce trebuia să fie. ar fi putut fi drumul, la fel de bine cum ar fi putut fi hăul, o poartă către o altă lume, sau poate timpul ar fi înghețat pentru totdeauna. cu toate astea… am mers mai departe. cu credința că orice ar fi, oricum ar continua, ar putea fi doar ceea ce trebuie să fie.