Și dacă am avea un trai nomad? Cu toții, mereu și peste tot.
Dacă nu am avea un loc al nostru, niciunul? Dacă nu ne-am lega cu nimic? Dacă am schimba casa des? Dacă am schimba oamenii cu care ne înconjurăm? Dacă am face toate astea o dată la câteva luni și nu am reveni niciodată acolo unde am fost cândva?
Oare ce am putea scoate mai bun din toate acestea? Și cum am putea aduce acel „mai bun” în ceea ce suntem și ceea ce facem acum?
© Iustina Dorobanțu, iulie 2017
Și dacă am reevalua cum percepem ceea ce este, pornind de la cel mai simplu și la îndemână exemplu?
Atunci am înțelege că perspectiva din interior este cea mai corectă, oricând am împovăra-o cu greutatea subiectivității.
Căci așa cum din exterior vedem câte un răsărit și câte un apus în fiecare zi – dacă avem șansa să avem vizibilitatea și disponibilitatea – este evident că realitatea are mult mai multe valori. Și nu o putem contesta. Cum nici nu putem înțelege dacă rămânem fixați în ideile noastre.
Ce altă dovadă mai clară, decât cea dată de Soare, pentru a explica infinitatea variantelor? De infinit de ori apune și răsare în doar o singură zi. În infinit de multe clipe și locuri, de fiecare dată unic pentru privitor.
© Iustina Dorobanțu, iulie 2017
Înghit în sec, fac cunoștință cu frica și îmi pun o întrebare. Acea întrebare de al cărei răspuns am căutat să fug de când mă știu. Nu fugind pur și simplu, ci căutând toate opțiunile pentru a-mi confirma că așa ceva nu e posibil. Că adevărul este altul și că povestea este doar pentru a-i ține în frâu pe cei mulți.
Și dacă după moarte chiar mergem fie în Rai, fie în Iad? Și dacă judecata nu va ține cont de ansamblu, ci doar dacă am spus totul la spovedanie?
Nu m-am împăcat niciodată cu ideea unui Dumnezeu prezentat ca un călău care stă la pândă să te prindă cu greșeala. Nu am putut accepta ideea că lecția învățată n-ar fi suficient de prețioasă pentru a compensa. Și nici cu ideea că poți șterge cu buretele o faptă rea doar spunând unui om. Dacă o faci automat, doar ca să scapi, ce valoare mai are?
Și totuși, dacă? Dacă? Dacă chiar așa este? O singură viață, o singură judecată, fără avocat, și doar două opțiuni, una cu verdeață, una cu tortură?
Dacă.
Ei bine, o să-mi fie cald. Dar sper să găsesc și pe unii dintre voi pe acolo. Să nu ne plictisim.
© Iustina Dorobanțu, iulie 2017
fiică-mea bea o cană de lapte cald seara. ritual de seară. uneori de seară-noapte, că-i vacanță. și mă duc eu să i-l încălzesc. la microunde. că n-am nimic împotriva lor, cum sunt eu și procontra și contrapro tehnologiei, deopotrivă și cumva. și mă uit eu cum scad secundele, de la 50 au ajuns la 20 și cum stăteam eu liniștită, deodată ochii îmi pică pe cană. cana sus, pe cuptor. cuptorul gol, se rotește în gol. wow. asta n-am mai făcut până acum. opresc programul, bag cana, în repornesc. și-mi zic: clar, sunt obosită, azi mă culc imediat, nu mai stau să scriu. asta e, sar o zi, dar dacă-s obosită, sunt obosită.
nu știu dacă-s obosită sau amețită, da’ normal că nu mai scriu azi, că am scris deja : )))))
Și dacă societatea nu ar avea ca și celulă de bază familia? Dacă am veni singuri pe lume, și tot așa am continua, până la capăt?
Dacă unitatea structurală de bază ar fi UN-ul? Un om, o casă, un drum, unul singur, fără termen de comparație cu ceea ce avem acum. Fără a judeca, nu aduc grade de comparație de mai bine sau mai rău. Nu aduce nici tu.
Pur și simplu, altfel.
De unul singur, individul nostru din povestea de astăzi crește, învață, trăiește, se bucură de viață, socializează, vorbește, gândește, iubește, lucrează, ajută, dorește, mănâncă, colindă munții, bate mingea, citește, urcă.
De unul singur în fiecare seară, se întinde în patul lui lung și îngust. De unul singur în fiecare dimineață, se bucură de răsărit și apoi se îndreaptă spre muncă. De unul singur își celebrează toate poveștile de succes, toate examenele luate, toate aniversările. Fără a se simți singur, așa cum înțelegem noi noțiunea.
De unul singur este normalitatea lui. Nu se simte lipsit de oameni. Nu se simte trist. Și nici nu concepe lumea altfel. Venim și plecăm singuri din această lume. Fără regrete. Fără lacrimi. Fără legăminte. O lume a UN-ului.
Coborând adânc în lumea primului număr natural cu valoare, văd altceva înainte să îi observ oportunitățile. Mă vad pe mine însămi ancorată în limite rigide, despre care nu știu și nu știm cine ne-a vorbit prima oară și de ce. Mă văd împingându-mă de la spate spre judecată. Mă văd știind o singură variantă.
Și, culmea, nici măcar „normalitatea” mea nu-i normalitatea tuturor neamurilor de pe acest Pământ. Dar asta admit cu seninătate. Și-mi vine greu să admit ceea ce-mi spun că nu cunosc deloc.
© Iustina Dorobanțu, iulie 2017
Și dacă nimic nu-i întâmplător, de ce unii oameni ni se întâmplă mai târziu decât i-am fi avut nevoie?
retorică, da
Pentru că aveam de învățat o mulțime de lucruri înainte.
Pentru că nu i-am fi recunoscut ca fiind minunați.
Pentru că nici ei nu erau ce sunt acum.
Pentru că așa am cerut.
Nu-i un și dacă pur astăzi. Nu vine cu opțiuni. Este o întrebare venită dintr-o mirare, dintr-o uimire, din incredibila rânduire a lucrurilor, faptelor și oamenilor.
Nu-i o întrebare cu notă tristă sau melancolică, știu că ar putea părea. E pur și simplu o întrebare mai degrabă tehnică, menită să lumineze procesele prin care lumea se desfășoară. Asta în cazul în care aș obține un răspuns. Și în cazul în care răspunsul ar putea fi ceva aplicabil, replicabil în alte împrejurări – cu scopul clar de a putea direcționa mai potrivit toate acele întâmplări care urmează să apară.
© Iustina Dorobanțu, iulie 2017
Și dacă eu sunt iluzia din povestea ta? Și nici măcar din povestea ta, ci umbra unui personaj din cartea de pe noptieră?
Ai să îmi spui? Sau ai să mă lași să cred că sunt aievea?
Cum e mai bine? Cum e corect? Cum e uman? Cum îți spune inima? Cum te lasă sufletul? Cum îți asumi minciuna, dacă decizi să mă păcălești? Cum îți asumi lacrimile mele, dacă decizi să îmi spui adevărul?
Cum te asiguri că nu mă sting când vei pune cartea pe raft? Dar, desigur, nu ai nicio obligație față de mine. Decât integritatea ta, care ți-a șoptit să îmi spui adevărul, care nu te lasă să mă închizi între pagini, care te face să te comporți nebunește, și știi bine că nu ai putea spune nimănui că personajul din cartea ta trăiește aievea, dar că va pieri de-l vei uita.
Dar nu te gândi la ei. Gândește-te la mine. Gândește-te la ce îmi trece prin cap. Tot ce am crezut că știu, tot ce a fost viață pentru mine, e totul praf acum… Știu că totul se va duce, dar trebuie să îmi joc rolul până la capăt, e scris deja…
Gândește-te bine dacă ai să-mi spui adevărul. Poate mai bine mă minți. Da, minte-mă frumos! Câți nu o fac, și cât de bine le iese! Îmbracă-mi ultimele zile într-o minciună frumoasă, colorată. Și nu termina cartea, încă. Mai amână momentul. Începe o alta. Și încă una. Mai dă-mi zile, săptămâni. Mai dă-mi luni. Câteva.
Fă ce vrei. E dreptul tău. Fă ce vrei, sunt personajul din cartea ta și ai toate drepturile asupra mea.
Nu-mi place. Te urăsc pentru asta. Dar nu pentru mult timp. Ai să termini cartea.
Întâi spune-mi adevărul. Apoi termină cartea. Îmi asum soarta.
Cu zâmbetul pe buze.
Seara bună, ziua bună.
Ce mai faci? Trebuie să îți spun ceva. Cum să încep… Oftez, da, oftez… căci mi-e greu.
Adevărul e că tu nu ești. Nu ești. Deloc, nimic, ceva, nu știu cum să-ți explic. Știi, am o carte pe noptieră. Tu ești personajul meu.
Îmi pare rău. Îmi pare rău, dar tu… tu nu ești cititorul.
© Iustina Dorobanțu, iulie 2017
îngăduie să fim. îngăduie o îmbrățișare, prima și ultima. îngăduie eterna clipă – a noastră, numai a noastră.
e doar o clipă, nu te speria, nu fugi! va trece atât de repede, va dispărea atât de curând, va înceta să mai existe după o singură clipire. așa cum pleoapele se lasă în jos, apoi se ridică. tot așa și sufletul meu va avea timp doar să zâmbească preț de câteva momente. pleoapele coboară, fluturii mei savurează prezentul, timpul se extinde, noi suntem, zâmbim, zâmbim amândoi larg, apoi pleoapele mele se ridică ușor și totul dispare ca și cum nici nu ar fi fost. pentru mine a fost totul… începutul și sfârșitul lumii la un loc. și mi-e frică să te privesc în ochi și să te întreb. mi-e teamă pentru că nu știu ce răspuns voi găsi.
mă voi uita și-ți voi urmări irisul, gardian ce nu minte. se dilată poarta către tine, mă lasă să trec pragul, să te citesc pe de-a-ntregul? pot face următorul pas, în tot ce ești? eu pășesc, îți zâmbesc, îți prind ușor buzele într-ale mele. apoi tu, tu faci următorul pas, și privești în mine, în tot ce sunt, ce-am fost și voi fi. și cum ne privim, ne pierdem unul într-altul și acolo ne găsim în sfârșit pe noi înșine. rămânem într-o îmbrățișare mută. mută de vorbe, plină de gânduri. rămânem pentru un timp. greu de spus pentru cât timp, căci nu e un timp care să se poată măsura pământește.
sau poate că te privesc și drumul către tine se contractă, ca și cum o poartă grea de lemn ar cădea la intrarea în cetate, în timp ce lanțurile ridică podul. iar eu rămân privind mută, cu sufletul frânt, îndoit de durere, păstrând doar amintirea unei clipe cât infinitul. o clipă imensă, redusă subit la un singur punct. doare, doare imens. doare, doare intens. doare, doare și arde. dar e tot ce am avut mai bun, mai imposibil. ceva atât de negândit, de imens și de frumos încât ar fi o neghiobie să nu apreciez ce a fost.
uneori, o singură parte trăiește iubirea. pentru că așa este una din cele zece iubiri. dar ce are cel mai frumos dintre toate, este amintirea pe care o păstrează. amintirea care rămâne vie ca un vis de vară, indiferent de sfârșitul poveștii.
seria zece iubiri mai cuprinde:
© Iustina Dorobanțu, iulie 2017
Și dacă tăcerea ar fi măsurabilă… și tot ce am putea avea contra cost s-ar putea plăti doar cu unități de tăcere?
Ar fi mai multă liniște?
Ar fi mai multe vorbe spuse cumpătat, deci mai puține vorbe în total?
Ar fi mai mult timp petrecut frumos, adunând tăcerea necesară?
Ar fi gândurile mai curate, trecute prin atâtea site?
Ar fi muzica sub altă formă?
Ar fi o închisoare pentru unii? Lacăt la vorbe, lacăt la buze, o povară grea?
Ar fi imposibilitatea de a spune pe nume ce trebuie spus?
Ar fi o cenzură a vorbelor bune, în zilele când nu pot fi amânate altele?
Și dacă tăcerea ar fi moneda de schimb, atunci care ar fi zgomotul acelei lumi? Lumină, culoare, vibrație, frig?
© Iustina Dorobanțu, iulie 2017
Și dacă ai avea viziunea moștenirii pe care o lași, cum te-ai schimba?
Ai știi că într-o zi o să găsești în cutia poștală detaliile exacte, trimise din viitor către tine, în semn de mulțumire și apreciere. Vei deschide plicul și vei ști, pentru că vei vedea exact ce rămas în urmă ta, vei înțelege, vei citi cu atenție, vei citi printre rânduri, le vei asculta părerile și vei simți bucuria lor. Vei ști că nu a fost în zadar. Și mai ales vei afla ce nu a fost în zadar și vei înțelege și la ce să renunți.
Vei căpăta mai multă putere. Vei avea convingerea drumului tău. Vei avea mulțumirea și mai mare a lucrului bine făcut. Vei avea siguranța reușitei tale. Vei avea dorința de a face mai mult și mai bine.
Dar din punctul ăsta începi să dărâmi totul.
Faci lucrurile altfel, mai bine, mai frumos, mai practic, mai cu suflet, mai mult din tot ce ai tu mai bun. Dar nu faci doar tu asta. Toți vecinii tăi o fac. Și ei au primit plicul.
Entuziasmul este mare și schimbați în bine viitorul. Doar că în noul viitor, pornit cu atâta suflet, cu hotărâre și bucurie, nimeni nu a mai stat să inventeze aparatul pentru trimiterea mesajelor în trecut. Pentru că nu mai era nevoie. Totul este deja pe un făgaș mai bun.
Dar acesta este fix șarpele care își mănâncă propria coadă și puțin câte puțin se înfruptă din ce în ce mai mult din el însuși. Fără mesaje, generația ce ți-a urmat a început să lase lucrurile în voia sorții și să nu mai facă nimic nou.
Valuri. Valul generației tale, valul următoarei, valul celei ce i-a urmat.
În tot timpul aceasta, câtva timp mai târziu, milioane de indivizi trăiesc în buclă, prinși în banda lui Möbius, repetând la infinitiv două versiuni ale propriului timp, inventând și uitând sistematic mesajele pentru străbuni.
© Iustina Dorobanțu, iulie 2017
P.S. ieri am pus și-apoi am șters. am zis c-o fi, poate, o știre falsă. azi repun. drum bun.
Prinţesa Albastră 