Și dacă nu ne putem nici măcar apropia de o minimă înțelegere a ceea ce înseamnă cu adevărat „acasă”? 

♣

Pentru că judecăm limitați de cunoașterea pe care ne închipuim că o avem. Pentru că ne apucăm să căutăm acasă în locuri, în oameni, în suflete.

Pentru că este, de fapt, cu totul altceva.

Ceva ce nici nu ne putem imagina acum.

♣

Ceva după care tânjim cu toată ființa noastră. Ceva de care ne aducem vag aminte, dar atât de neclar și confuz încât nici nu ne dăm seama că o facem.

⊥

Dincolo de noi, dincolo de ceea ce înțelegem, dincolo de ceea ce simțim, dincolo de tot, „acasă” este ceea ce este. Fără să putem ridica degetul arătător pentru a-l îndrepta în vreo direcție.

© Iustina Dorobanțu, august 2017

Și dacă de mâine timpul ar da înapoi? Doar timpul. 

♣

Dacă de mâine ar merge zilele înapoi, dacă după sâmbătă ar urma vineri, apoi joi, apoi miercuri…

Dacă după vară ar veni primăvara, apoi iarna?

Dacă data din calendar ar scădea, cu încă o zi, cu încă una, și tot așa?

♣

Tu nu. Nu ai sta în loc. Nu ai întineri. Nu-ți face iluzii. Nu-ți spune povești pe care mintea vrea să le audă.

⊥

Ce faci? Cum primești vestea? Iți spui Iată, în sfârșit, ceva ce merită atenția mea! Iată ceva nou! Sau faci cunoștință cu teama? Teama în formă pură, așa cum ai cunoscut-o, de fapt, niciodată până acum.

© Iustina Dorobanțu, august 2017

Și dacă aș fi un Cub Rubik?

Dacă aș fi un cub Rubik, m-aș deconstrui doar de dragul de a mă construi din nou.

Dacă aș fi un cub Rubik, m-aș reface doar de dragul de a mă deconstrui din nou.

♣

M-aș bucura de ceea ce sunt, aș prețui clipa, aș întipări în memorie forma perfectă a împlinirii, apoi mi-aș așeza pe față un zâmbet larg.

Zâmbetul l-aș transforma ușor în râs. Și râzând m-aș desprinde puțin câte puțin, până nu aș mai fi ceea ce am fost, ci ceea ce devin cu fiecare puțin. M-aș descompune până în cele mai mici fire de culoare, până m-aș confunda cu firele de nisip.

Și atunci aș fi totul. Aș putea fi orice. Cât timp aș fi fără de formă, n-aș fi ceva anume și atunci aș fi, potențial, absolut orice. Sau absolut nimic.

⊥

Sunt un Cub Rubik.

În fiecare dimineață mă deconstruiesc și mă redefinesc. Caut fiecare ocazie să o fac, din clipa în care am înțeles că frumusețea este fix în a deveni mereu altceva, nicidecum în a reveni la starea de inerție.

© Iustina Dorobanțu, august 2017

Și dacă fiecare carte are alte cuvinte? Fiecare volum tipărit pentru unul și același titlu. 

Cum ar fi să credem că citim același lucru, dar fiecare carte în parte să fie personalizată pentru cititorul său? Cum ar fi ca rândurile, cuvintele, să fie diferite, iar noi nici să nu știm?

♣

De-am ști asta, nu ne-am mai mira de ce înțelegem diferit.

De-am ști asta, poate că am citi împreună, cu voce tare. Dar oare ce ar auzi celălalt? Ceea ce rostești tu sau ceea ce este scris în cartea sa? Oare poate auzi mai mult decât i-a fost scris acolo să audă?

Iar dacă fiecare cuvânt citit ar fi distorsionat în drumul dintre noi doi, oare vântul ce ar auzi? Ce citesc eu, ce auzi tu?

⊥

Întrebări fără răspuns, cât timp sunt formulate ca până acum.

Întrebări fără răspuns, cât timp răspunsul este căutat în ceea ce cunoaștem deja.

Nimic nou în ceea ce este vechi.

© Iustina Dorobanțu, august 2017

Și dacă în difuzoare se aude „Holograma se închide în 5 minute. Ultima dorință v-a fost îndeplinită. Vă rugăm să vă aliniați pentru evacuare.” ?

Panică? Șoc? Aducere aminte? Râs isteric?

♣

Cum e să afli deodată că toată viața ta, toate lucrurile pentru care ai luptat până la batrânețe, toți oamenii pe care i-ai iubit, toate drumurile pe care le-ai făcut, toate apusurile pe care le-ai privit, toate au fost o închipuire ce-a avut loc nicăieri, într-o fracțiune de secundă?

♣

Ce oare ai făcut de ai ajuns la asta? Ceva nepermis, e clar. Dar să fi fost ceva banal… sau ești vreun monstru-al lumii tale?

Și totuși, nu poți să nu te minunezi, chiar și fără a ști toate detaliile, ce lume minunată poate fi una care acceptă o astfel de ultimă dorință!

Inima îți bate tare, din ce în ce mai tare. Un amestec de spaimă și entuziasm. Spaimă de ceea ce vine, entuziasm față de șansa ultimei dorințe.

Nu știi ce va urma, nu știi cum va fi sfârșitul. Ai însă un sentiment de bucurie ce instalează o liniște deplină. Împăcare. Și asta e suficient. E lumină.

⊥

În șir, după un altul ca tine, te îndrepți spre poarta ce duce spre stele. Prin geamul mare vezi viitorul care te așteaptă. Evacuare, plutire, îngheț, dezintegrare. Dar e încă liniște la tine în inimă.

Pe lângă șirul tău trece rapid patrula, grăbind evacuarea unui individ care se agită și țipă. L-au prins de mâini și îl trag grăbiți spre cabina cu ieșire. Îi prinzi din zbor vorbele… „ne-au înșelat… ne-au condamnat fără vină… vinovații au plătit să scape și acum trăiesc în casele noastre…”. Vag, îți aduci ceva aminte. Dar șirul te împinge din spate, te împinge și înaintezi buimac spre evacuare. Turma nu gândește, turma te ia pe sus. Turma înaintează docilă spre locul indicat.

© Iustina Dorobanțu, august 2017

Și dacă?

Astăzi, fără alt text. Vă las imaginația să alunece, să zburde, să se contorsioneze, să facă orice își dorește ea, și să o facă în voie, fără bariere.

♣

Eu în ziua în care am trecut pe acolo, de două ori, dus și întors, cu greu mi-am abătut gândurile. Și mă întorc cu gândul din când în când.

⊥

Cum ar fi fost dacă? Dacă urcam și mai făceam încă un pas?

© Iustina Dorobanțu, august 2017

Și dacă, privindu-te în oglindă, vezi cum reflexia ta din oglindă se întoarce cu spatele la tine și pleacă?

În timp ce tu ai rămas locului. Cu mâinile proptite de chiuvetă și gura căscată.

♣

Ce faci? Ce curiozitate ai? Ce teamă? Ce gânduri te înfioară? Ce te entuziasmează?

Te întinzi spre oglindă, peste chiuvetă, ca să poți privi mai bine dincolo, să vezi încotro mergi tu celălalt, cu cine vorbești, ce planuri ai, ce zi, cum e pe acolo?

♣

Oh, cât de multe am putea afla și cât de interesante ar fi dialogurile! Dacă s-ar întâmpla, dacă ne-am da seama că se întâmplă, dacă nu ne-am teme și dacă n-am fugi.

⊥

Și dacă reflexia ta nu se mișcă, ci doar te imită, cum ar fi să faci tu primul pas? Să-ți lași reflexia din oglindă să te privească, tu să te întorci, să pleci și practic să o inviți să se mire, pentru ca apoi să te întorci și să intrați în vorbă.

Rupe ritmul. E nevoie doar de un început. Iar începutul ești chiar tu.

© Iustina Dorobanțu, august 2017

Și dacă toate opțiunile converg către același punct?

♣

Dacă tot ce ai crezut că poți face diferit, dacă toate alegerile pe care le-ai făcut intenționat, dacă toate acestea au fost doar drumuri?

Destinația e una singură și nu o poți schimba. Vei ajunge în punctul final orice ai face.

♣

Chiar dacă ai crezut sincer că ai ajuns acolo unde ești cu fiecare pas bun, cu fiecare pas greșit, muncind din greu sau picându-ți norocul din Cer, corectând, luând-o de la capăt, reconstruindu-te… cum ar fi să afli că acolo ai fi ajuns oricum?

Sau că oricât ai încerca să schimbi ceea ce ești, vei ajunge tot acolo unde ți-e scris să ajungi.

⊥

Nu există opțiuni legate de final. Este doar un destin, unic, irepetabil, de neclintit.

⊥

Și chiar dacă toate astea, tot cred că rămâne câte ceva.

Rămâne drumul, rămâne frumusețea acestuia, autenticitatea omului, corectitudinea faptelor, rămân învățămintele, poveștile, revelațiile, rămân lacrimile de dor, zâmbetele, puterea iubirii, rămâne mirosul freziilor, al pământului umed și al ierbii, rămâne albastrul cerului înstelat, smaraldul apei adânci, cântecul greierilor.

Rămâne, de fapt, totul. Tot ce putem culege mai frumos din această lume.

© Iustina Dorobanțu, august 2017

Și dacă peșterile sunt gurile ce strigă urletul mut al celor ce au devenit stane de piatră?

♣

Dacă toată suflarea de pe Pământ a fost cândva cu totul altfel decât putem noi înțelege acum? Dacă vietățile existau într-un alt mod? Dacă viața tot viață era, dar nu se asemăna cu nimic din ceea ce trăim noi acum? Nu floră, nu faună, ci doar stâncă? Rocă dură, rocă moale, piatră uscată și rece, lavă încinsă. Rocă – ce poate sta sau merge, ce știe cânta în felul său unic, ce îmbrățișează marea și se lasă cuprinsă de întinderea de apă.

♣

Făpturi masive, ce puteau lucra detalii de broderie nemaivăzută. Făpturi greoaie, ce puteau alerga mai repede ca vântul.

Toate intrândurile, toate ruperile de ritm din peisajul de acum sunt rănile vechi rămase neînchise. Răni ce dor și acum. Răci ce-și cer dreptul la liniște.

⊥

Nu… nu știm să le oblojim. Abia începem să le vedem, după ce am făcut ochi pentru prima dată.

Începem cu văzul, apoi cu auzul, apoi cu palmele, apoi cu inima. Luăm fiecare simț și îl trecem pe lângă și prin. Luăm fiecare simț și începem să ne cunoaștem.

Să ne cunoaștem, înainte de a se trezi din nou la viață. Să ne cunoaștem de pe acum, pentru a nu ne lua prin surprindere prea tare. Ei ne-au învățat și ne cunosc, de atâtea mii de ani. Este timpul să facem la fel.

© Iustina Dorobanțu, august 2017