Și dacă, privindu-te în oglindă, vezi cum reflexia ta din oglindă se întoarce cu spatele la tine și pleacă?
În timp ce tu ai rămas locului. Cu mâinile proptite de chiuvetă și gura căscată.
♣
Ce faci? Ce curiozitate ai? Ce teamă? Ce gânduri te înfioară? Ce te entuziasmează?
Te întinzi spre oglindă, peste chiuvetă, ca să poți privi mai bine dincolo, să vezi încotro mergi tu celălalt, cu cine vorbești, ce planuri ai, ce zi, cum e pe acolo?
♣
Oh, cât de multe am putea afla și cât de interesante ar fi dialogurile! Dacă s-ar întâmpla, dacă ne-am da seama că se întâmplă, dacă nu ne-am teme și dacă n-am fugi.
⊥
Și dacă reflexia ta nu se mișcă, ci doar te imită, cum ar fi să faci tu primul pas? Să-ți lași reflexia din oglindă să te privească, tu să te întorci, să pleci și practic să o inviți să se mire, pentru ca apoi să te întorci și să intrați în vorbă.
Rupe ritmul. E nevoie doar de un început. Iar începutul ești chiar tu.
© Iustina Dorobanțu, august 2017
Prinţesa Albastră 
Dar oglinda? Ce părere va avea? Ar fi o a doua rupere de ritm, împreună cu reflexia ta plecată „la plimbare” în lumea oglinzilor?
Chiar așa, ce părere o avea oglinda, privind cele două ipostaze ale tale, de o parte și de alta a ei?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Oglinda probabil că ar știi ce se întâmplă de ambele părți. Ar avea memorie și ar putea comunica? Astea ar fi întrebări care îmi vin în cap în continuare.
ApreciazăApreciază