așteptam la locul obișnuit de întâlnire – în spatele stației de autobuz, sub cireș. știam de ani de zile strada, îi știam clădirile, umbrele, așa cum știi un loc pe care îl traversezi zilnic. nimic nu părea să se schimbe, niciodată.

mai puțin geamul acela verde, de la trei. hmm… de când este așa, oare? probabil doar de câteva zile, altfel l-aș fie remarcat până acum.

– La ce privești lung, visătoare blondă?

– Ai venit! Chiar m-ai prins complet cufundată în gânduri! râd ușor și îi zâmbesc cu drag. ce ochi! Uite, la geamul acela verde mă uitam. Nu l-am remarcat până acum. Cred că l-au vopsit zilele astea. mă privește cam lung… De ce taci? Ce este?

– Cred că este așa de vreun an de zile… mă rog, poate nu chiar de un an, dar de foarte multe luni. Cel puțin dinaintea iernii. 

nu știu ce să zic. ori mă ia peste picior, ori eu chiar așa am trecut nepăsătoare. ori… de fapt nu mai sunt alte variante. mai bine nici nu mă gândesc.

– Hai să nu întârziem, nu o să ne aștepte să venim. Tare mă bucur că am prins bilete, e un spectacol pe care aștept cu nerăbdare să îl văd.

ne îndreptăm spre clădirea teatrului.

– Ia uite! Asta chiar e ceva nou! îmi zice el zâmbind larg. privirea îi este îndreptată spre șantierul de alături. după cum scria pe panou, se construiește un spital în mijlocul orașului.

– Ce-i drept, nici eu nu l-am remarcat până de curând. Acum câteva săptămâni îi turnau fundația, din câte știu. 

– Și au ajuns deja la al patrulea nivel? Atât de rapid? N-aveau cum! Probabil că e început cu mai mult timp în urmă, dar nu am avut noi timp pentru el.

cu toate astea, sunt sigură de ceea ce știu, abia dărâmaseră clădirea veche după ce s-a topit zăpada. în fine, e o amintire destul de vagă, nu-mi aduc aminte să îl fi remarcat, să mă fi minunat atunci, dar pur și simplu știu ce știu, îmi aduc aminte ce am văzut acum câteva săptămâni.

o smucitură puternică îmi mișcă mâna și mă trezește brusc din visare. iar zgomotul roților pe asfalt ajunge cu întârziere în urechile mele și abia câteva secunde mai târziu în șirul gândurilor. el nu mai e lângă mine, e aruncat câțiva metri mai departe, asfalt.

– Ajutați-mă! strig, încerc să strig, dar nu îmi ies cuvintele din gură. îl văd pe șofer cum iese din mașină, bulversat, tremurând, alergând spre dragul meu, apoi îl văd venind spre mine, vorbind cu mine, nu înțeleg nimic.

– Îl ducem acum la spital, îl ducem la spital!

ce spital? e nebun? cum? să sune odată la salvare, nu să-mi vorbească.

– Îl ducem la spital, uite, au ieșit deja la noi.

prin ceață văd cum câțiva oameni în halate albe și albastre împing cu viteză o targă.

– Domnișoară, îl cunoașteți? Avem nevoie să îi știm numele… Noroc că s-a întâmplat lângă noi, uite acum îl ducem în spital.

mă uit buimacă la clădirea de douăzeci de etaje din fața mea, peste drum. dar ăsta nu era aici… ba era… ba… nu mai știu, m-a amețit situația… îmi aduc aminte acum, au început construcția pe vremea când eram în facultate, a durat ani de zile. da, sigur așa este. bine că avem un spital atât de aproape!

două umbre se uită de peste drum la întreaga întâmplare.

– te-ai băgat, nu m-ai lăsat să-mi fac treaba!

– eu? glumești! ca să nu zic ce-ți veni să apari acum?!

– vin când vreau. și nu nega că ai intervenit.

– nici nu am apucat să îl trag de mână! dacă aș fi apucat, nu ar fi fost nimic din toate astea. doar am putut să-i șoptesc imaginează-ți și nici nu terminat propoziția. apoi i-am auzit gândul.

„acum șapte ani, eu și cu prietenii mei ne plimbam pe stradă și cu toții am observat cum se monta panoul ce anunța construirea unui spital de urgență.” 

cele două umbre se întoarseră tăcute către tânărul purtat pe targă spre intrarea în spital. zâmbiră. 

ascunsă de ochii lumii, mă așteptă să revin la ea de fiecare dată când fug de lume. e ascunsă în spatele unui perete de verdeață și flori, într-un loc în care timpul încetează să existe. pentru căsuța mea am o cheie specială, fermecată, singura care îi poate descuia ușa. așa se face că nu mi-e teamă că vreun trecător rătăcit ar găsi-o. ar putea, cel mult, să se așeze în pridvor, sau poate să o înconjoare de câteva ori. în cele din urmă va înțelege că nu îi poate trece pragul și va pleca resemnat. 

e căsuța mea din pădure, despre care puțini știu. de fiecare dată când mă întorc la ea, mă întâmpină cu miros de liliac. mă arunc pe pat, îmi cufund fața în perna moale și ațipesc pentru zece minute. apoi mă trezesc cu un chef nebun de viață, de a fi. îmi iau o cană de ceai și o carte și ies pe treptele de la intrare. devin una cu povestea pentru câteva ore bune. între timp, se instalează foamea, pentru care am leacul cel mai bun, la distanță de câțiva pași: zmeură și mure! 

e cel mai bun loc pentru visare, pentru planuri, pentru a-mi pune dorințe. îmi pare uneori că păsările îmi răspund la întrebări, chiar înainte de a-mi termina gândul. și ce frumos îmi vorbesc, în cântece!

ziua se scurge ușor, pe nesimțite. o zi lungă, interminabilă, dar care are, totuși, un sfârșit. nu știu de ce păstrez obiceiul de-afară, dar o fac: înainte de culcare, pun zăvorul și închid geamurile. să nu intre nimic, nici făptură, nici gând, nimic din ce nu pot supraveghea când dorm. doar lumina lunii, pe ea o las să treacă, îi las un geam cu perdeaua dată la o parte.

visez cele mai nebune vise. visez despre ce-a fost, despre ce n-a fost încă. visez tot ce nu am curaj să visez cu ochii deschiși. iar dimineața toate visele rămân vii în amintire, numai bune să le răstălmăcesc.

o nouă zi de vacanță, departe de lume, de ai mei, de obligații pământeşti. o nouă zi aproape de mine. e ziua în care am atâta putere, încât aș putea lumina un oraș întreg. aleg însă să păstrez lumina în mine, în suflet, să împart din ea. iar pentru mine rămâne mereu suficient, oricât aș da și altora, mai ales că eu știu de unde să mai obțin o porție. e căsuța mea secretă din pădure, locul miraculos care îmi oferă tot ce am nevoie.

foto

Imaginează-ți o masă albă, îngustă dar lungă. Lungă de 3 metri. 

Acum, imaginează-ți că tu stai la mijloc. Ca un arbitru, numai că nu stai sus, ci lipit de masă. Pentru a-i urmări pe cei doi, trebuie să îți răsucești capul cu totul. Spre dreapta, spre stânga, spre dreapta, spre stânga, spre dreapta, spre stânga, spre dreapta, spre stânga. Ai prins ideea.

Mai departe, uită-te în dreapta. În halat alb, doctorul cu o față uscată și acră își privește interlocutorul. Acum, în stânga, te rog. În halat alb, doctorul rotund și cu o gură strâmbată de atâta dezgust exprimat își privește interlocutorul.

• Îl salvez pe-al meu. Îmi dai inima, al tău oricum crapă.
• N-ai de unde să știi asta.
• Ei, nu. Am.
• Hm?
• Știi și tu.
• Da, știu. Cât?
• Cât… ce?
• Ce câți? Serios?! Hai. Cât.
• Bine. Următorul. Îți dau și eu de la următorul care vine.
• Și dacă nu…?
• Aranjăm.
• Auzi, da’ al tău sigur crapă dacă nu-ți dau? Știi, poate mai trag de el, poate mai pică ceva. Familie mare.
• Da. Am nevoie. Tot familie mare. Și pe termen mai lung decât al tău, dacă trăiește. Împărțim, dacă nu vrei altfel.
• Împărțim.
• Bine. Așa facem. Când mi-o dai?
• Hm??
• Inima! Ce altceva?
• Aaah. Păi stai să se ducă.
• Păi nu stau. Ajută-l.
• Ești nebun? Ăștia ne iau pe toate părțile că poate simte ceva și când e legumă, și tu ce-mi ceri?
• Să-l faci legumă. Dă-mi inima. Împărțim.

Te uiți la ei, le asculți dialogul incredibil. Te doare deja gâtul, nu te mai întorci în dreapta, în stânga, niciunde. Oricum sunt amândoi la fel. 

Se deschide ușa din față. Prin cadrul alb trece un doctor înalt, în halat alb. Frumos de pică.

• A cui e?
• Cine? – Care?
• Ăla de pe masă. Cu mațele scoase.
• Al meu. – Al meu.

– Vă hotărâți?

• Al meu. Dă să moară și îi dau inima. – Al meu. Dă să moară și i-am făcut rost de inimă.

– Bă, voi sunteți nebuni? țipă isteric al treilea doctor. E doar unul și are inima bună. Da’ e jumate rupt.

Tăcere de la capetele mesei. Și din stânga, și din dreapta.

– Nu-i nimic, se mai întâmplă, zice ăla frumos de pică. Băgați-l la somn. Pregătiți ficatul, rinichii, ce mai găsiți. Avem oaspeți.

În camera alăturată, sub masa durerii și a tăcerii, balta de sânge a înțepenit. În loc să se prelingă spre gura de scurgere, ia forme în sus. În fond, nu poți desena harta României fără a-i face munții, brazii, oamenii…

Alooo! Se aude, Turnul de control?!

Treziți-ne frate din stază mai repede, că visăm porcării în masă și crăpăm de nervi înainte de a ajunge la destinație!

naveta își continua nepăsătoare drumul… Turnul de Control nu mai exista de mult timp, de când se omorâseră între ei încercând să ajungă președinți…

[foto – pinterest]

Bună draga mea, dragul meu!

Bine ai venit. Bine ai venit în camera răsfățului. 

Nu te uita în jur. Nu te uita că-i totul gri, că-i rece, că îți ies aburi din gură. Ți se pare și o știi.

Ia loc.

Așează-te la masa din mijloc. E goală? E doar o impresie. Așează-te, te rog, trage-ți scaunul.

Vocea se auzea din difuzoare, iar Tu, Tu te așezai. Te așezi cuminte acolo, la masă.

Un mic pârâit în difuzoare și vocea continuă.

Haide, alege-ți jocul. 

Iar Tu, Tu întinzi mâna dreapta. Și alegi. Alegi dintre toate jocurile posibile, pe acela pe care Tu vrei să-l joci.

Ce alegi? Să fie un pachet de cărți de joc? O tablă de șah? Un nu te supăra frate? Catan? Table, domino, remi? Spune-mi, ce ai alege?

Ce ai alege dintre toate astea?

🙂 ai ales. Bun ales, dragă! Ți-ai ales un joc și îl ai acum în fața ta, pe masa ce fusese goală.

Îl mângâi. Vrei să îi simți textura. Începi să simți cum sângele îți curge mai repede prin vene. Iar camera se schimbă. Nu mai e rece, are o temperatură atât de plăcută corpului tău. Culoarea… nu mai e gri, e un curcubeu prelins prin aer, de o beatitudine irespirabilă. Ai deja o senzație foarte plăcută de entuziasm crescând, senzația aia când știi că ești entuziasmat și urmează să fi și mai mult, și mai mult, și mai…

E fantastic! O știi și îți place. Urmează să te joci!

Oare ce au ales ceilalți? Tu știi foarte bine că nu ești singurul care a ales Jocul. Știi bine că ai ales să intri un Joc care nu se joacă de unul singur ci în mai mulți. Și când te vei juca, Tu vei juca după regulile jocului tău, iar el, ea, ei vor juca după regulile jocurilor lor.

Și veți juca, unii pentru a învăța, unii pentru a câștiga. Pentru a fi împreună la final sau pentru a fi un singur câștigător. Jocuri de echipă sau jocuri individuale.

Dar cel mai mare secret al Jocului vostru, așa cum va fi el de acum înainte… e că tu nu știi ce joc și-a ales celălalt, nici ce variantă – individuală sau de echipă.

Iei jocul de pe masă, îl pui în rucsac, te îndrepți spre ușă, o deschizi și pleci.

După ce vei ieși pe ușă, vei fi dincolo, pe tabla mare de Joc unde fiecare vine jocul ales.

Ce nebunie va fi! Ce nebunie!

Când te-ai băgat în asta, știai că o să-ți bată tare inima, exact așa cum îți bate acum.

În clădirea mare, sute de mii de uși se deschid simultan, pe toate nivelurile, peste tot.. Ușile se deschid și jucătorii pleacă la drum, fiecare cu jocul său, unii ținându-l în palme, unii în bagaj, alții îl cu poartă cu greu. Au ales tot felul de forme și feluri… titirez, x și zero, câte și mai câte! Au ales jocuri complicate, au ales jocuri de durată, jocuri scurte. Și toți, toți aceștia vor pleca spre marea masă de Joc.

Ne uitam unii la alții și nu înțelegem de unde diferențele atât de mari dintre noi. Suntem atât de diferiți, dar și atât de la fel. Avem idei similare, dar totuși diferite. 

După ce reguli joci? După ce reguli joacă alții, amici sau conducători? 

Ne aliniem din când în când, printr-o școală, printr-o familie. Iar în tot acest proces… cumva toate jocurile alea diferite cu care am venit de dincolo își schimbă regulile și devin jocuri noi.

Dacă mult timp nu ai înțeles de ce nu te înțelegeai cu alții, este pentru că nu ai știut că tu joci canastă, iar el joacă șah, este pentru că tu nu ai înțeles că tu ai piese de domino, iar ea joacă marocco. 

Oare cum e finalul? Oare te întorci de unde ai plecat, cum anume?

Te întorci cu jocuri noi, cu minunate creații pentru alții? Ca pânzele țesute să fie și mai complicate data viitoare. Dar Tu, Tu te vei mai întoarce?  Ce vei juca: același joc, același joc îmbunătățit sau ceva complet diferit? Ce alegi să fie? 

*~*~*~*~*~*

cei doi uriași stau față în față la capetele opuse ale mesei masive de cristal translucid.

– ce jocuri le mai dăm?

– hai sa aruncăm cu zarurile. vrei?

– nu. nu cu zaruri azi.

– dar cu ce?

– dăm cu banul.

– Cum faci să zbori?

– Îți întinzi aripile, privești înainte și asta e tot. La primul salt îți iei zborul.

– Acolo sus?

– Da, acolo sus.

– Dar eu nu am aripi…

– Le ai, dar nu le-ai întins niciodată. Nu la maxim.

Îl privi în ochi pe celălalt, încercând să măsoare adevărul. E oare chiar așa cum îi spune? Îndoiala îl cuprindea parcă mai tare. Dar nu putea să renunțe. Își simțea aripile chircite, strânse, rigide, vorbindu-i despre necunoaștere.

Dar nu le ascultă. Începu să alerge cât putu de tare și se aruncă spre orice l-ar fi așteptat înainte. Aripile se treziră, își căutară rapid instrucțiunile, amintirile, orice le-ar fi putut pune în mișcare. Apoi și-au adus aminte de celălalt.

– Hei, mai ești acolo?

– Da, sunt. Sunt cu tine.

– Hai cu noi.

Atunci umbra privi cu blândețe spre celălalt și se apropie de el, mult, și mai mult, până când deveniră unul.

Și din acel moment dialogurile și-au schimbat monotonia. Erau unul pentru celălalt, nu împotrivă. Erau susținere, erau forță, erau arhitecții noului.

[sursa foto]

Te-ai întrebat vreodată cum te-ai simți la −273,15 °C, la acel zero absolut? Cum ar fi, ți-ar fi frig? Sau poate nici nu ți-ar păsa… Dar la cum te știu eu pe tine, ți-ar păsa, și încă mult… Cred că ai fi încetat de mult să dârdâi și ai da impresia unei liniști adânci. M-ai păcăli. Da, cu siguranță m-ai păcăli, m-ai lăsa să cred că ți-ai atins pacea interioară. Dar pun pariu că mintea ta încă rotește ca un fuior.

Te-ai gândit vreodată cum ar fi fost să poți privi Big Bang-ul? Stăteai pe canapea, priveai în zare, când deodată… ce să vezi?! Bum, ba-bum, bang-bang, ba-da-bum. Aia a fost tot. O clipă. După care s-a aglomerat. Închizi ochii și rememorezi clipa dintâi. T0.

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi fost să te fi născut suflet de copac? Ani buni și lungi te-ai fi bucurat de apusuri, de zori, de ploi, de vietăți, de foșnet, de iarnă, de mult mai mult decât ai fi putut duce ca om. La prima lovitură de topor te-ai fi agitat un pic, apoi ai fi cântat cerului tot ce știi, iar frații tăi ar fi prins în frunzele lor tot ceea ce ai cunoscut tu. Au sorbit cu drag, cu nesaț, cu durere și te-au lăsat să te duci.

Te-ai întrebat vreodată câți înaintea și câți după vor fi gândit ca tine? Câți au spus cuvintele în aceeași ordine, câți ușor diferit? Cum nimic nu e nou, cum totul e mereu pentru întâia dată spus?

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să te trezești mâine altundeva, altcândva? În alt pat, de-o formă necunoscută până ieri, dar pe care o recunoști a o știi din totdeauna?

Te-ai gândit cum ar fi să o iei de la capăt, de unul singur, ca o picătură de apă care vrea să ajungă în larg, împotriva valului care o împinge la mal?

Te-ai îndoit vreodată de tot ce ai înțeles până acum? Ce minunat dacă ai te-ai îndoit… pentru că probabil ai lăsat îndoiala să țeasă povești nemaivăzute, nemaiauzite, balsam tămăduitor pentru o minte flămândă. Ai alergat prin labirint după curcubeie. Ai găsit unul, l-ai ajuns și l-ai prins în palme. Dar nu ai spus nimănui. E secretul nostru.

-Mă tot gândesc de câteva zile la tine…

-La mine?

-Da. De fapt, nu la tine, ci la ceea ce țin să îți spun…

-Așa…

-E vorba de toate astea… de tot ceea ce se întâmplă. N-ai senzația că te-ai întors la școală? Că înveți, că repeți, că dai examene… că-ți simți mintea că poate mai mult, dar e fie prinsă în tiparele unui junior?

-Vorbești aiurea! Nu înțeleg absolut nimic.

-Mă simt suflet bătrân prins în corp de copil… Nu știu cum să îți explic mai bine de atât.

-Nu, nu pricep cum de-ți trece așa ceva prin cap. Dar hai să-ți fac jocul. Care e firul logic al acestei povești?

-Nu știu.

-Ce cauți aici, ce ai de făcut?

-Nu știu.

-Hai, nu te mai gândi la prostii. Vine weekend-ul. Du-te undeva, relaxează-te.

-Ai dreptate… Poate merg la un film. Să-mi umplu gândurile cu altceva.

-Ei, vezi? Așa mai vii de acasă. Dacă vrei, putem merge împreună. Alegem o comedie bună.

-Și totuși…

-Totuși ce?

-Doar un gând… Dacă a fost ceva… ceva ce a mers prost, atât de prost încât singura variantă a fost să revin, să o iau de la capăt și apoi să repar?

-Da` tu chiar nu te potolești, niciodată?

-Pofti…?

Vocea i se șterse brusc. Un zgomot asurzitor. Uitare. În încăpere, X și Y beau un ceai pe canapeaua înflorată. X are o privire pierdută, Y pare însă cu toate simțurile alerte. În așteptare. La pândă. Stânjenit, X începe.

-Era ceva… dar am uitat ce. Îmi stătea pe cap să-ți spun… dar am uitat complet.

-Ei hai, nu-ți face probleme din atâta lucru. Hai mai bine să ieșim pe undeva.

-Ok… hai.

Plecară. Y verifică discret să aibă pixul la el. Pentru orice siguranță. La nevoie, e suficient doar un clic, în capăt.