– Cum faci să zbori?

– Îți întinzi aripile, privești înainte și asta e tot. La primul salt îți iei zborul.

– Acolo sus?

– Da, acolo sus.

– Dar eu nu am aripi…

– Le ai, dar nu le-ai întins niciodată. Nu la maxim.

Îl privi în ochi pe celălalt, încercând să măsoare adevărul. E oare chiar așa cum îi spune? Îndoiala îl cuprindea parcă mai tare. Dar nu putea să renunțe. Își simțea aripile chircite, strânse, rigide, vorbindu-i despre necunoaștere.

Dar nu le ascultă. Începu să alerge cât putu de tare și se aruncă spre orice l-ar fi așteptat înainte. Aripile se treziră, își căutară rapid instrucțiunile, amintirile, orice le-ar fi putut pune în mișcare. Apoi și-au adus aminte de celălalt.

– Hei, mai ești acolo?

– Da, sunt. Sunt cu tine.

– Hai cu noi.

Atunci umbra privi cu blândețe spre celălalt și se apropie de el, mult, și mai mult, până când deveniră unul.

Și din acel moment dialogurile și-au schimbat monotonia. Erau unul pentru celălalt, nu împotrivă. Erau susținere, erau forță, erau arhitecții noului.

[sursa foto]