– Cum faci să zbori?
– Îți întinzi aripile, privești înainte și asta e tot. La primul salt îți iei zborul.
– Acolo sus?
– Da, acolo sus.
– Dar eu nu am aripi…
– Le ai, dar nu le-ai întins niciodată. Nu la maxim.
Îl privi în ochi pe celălalt, încercând să măsoare adevărul. E oare chiar așa cum îi spune? Îndoiala îl cuprindea parcă mai tare. Dar nu putea să renunțe. Își simțea aripile chircite, strânse, rigide, vorbindu-i despre necunoaștere.
Dar nu le ascultă. Începu să alerge cât putu de tare și se aruncă spre orice l-ar fi așteptat înainte. Aripile se treziră, își căutară rapid instrucțiunile, amintirile, orice le-ar fi putut pune în mișcare. Apoi și-au adus aminte de celălalt.
– Hei, mai ești acolo?
– Da, sunt. Sunt cu tine.
– Hai cu noi.
Atunci umbra privi cu blândețe spre celălalt și se apropie de el, mult, și mai mult, până când deveniră unul.
Și din acel moment dialogurile și-au schimbat monotonia. Erau unul pentru celălalt, nu împotrivă. Erau susținere, erau forță, erau arhitecții noului.
[sursa foto]
