așteptam la locul obișnuit de întâlnire – în spatele stației de autobuz, sub cireș. știam de ani de zile strada, îi știam clădirile, umbrele, așa cum știi un loc pe care îl traversezi zilnic. nimic nu părea să se schimbe, niciodată.

mai puțin geamul acela verde, de la trei. hmm… de când este așa, oare? probabil doar de câteva zile, altfel l-aș fie remarcat până acum.

– La ce privești lung, visătoare blondă?

– Ai venit! Chiar m-ai prins complet cufundată în gânduri! râd ușor și îi zâmbesc cu drag. ce ochi! Uite, la geamul acela verde mă uitam. Nu l-am remarcat până acum. Cred că l-au vopsit zilele astea. mă privește cam lung… De ce taci? Ce este?

– Cred că este așa de vreun an de zile… mă rog, poate nu chiar de un an, dar de foarte multe luni. Cel puțin dinaintea iernii. 

nu știu ce să zic. ori mă ia peste picior, ori eu chiar așa am trecut nepăsătoare. ori… de fapt nu mai sunt alte variante. mai bine nici nu mă gândesc.

– Hai să nu întârziem, nu o să ne aștepte să venim. Tare mă bucur că am prins bilete, e un spectacol pe care aștept cu nerăbdare să îl văd.

ne îndreptăm spre clădirea teatrului.

– Ia uite! Asta chiar e ceva nou! îmi zice el zâmbind larg. privirea îi este îndreptată spre șantierul de alături. după cum scria pe panou, se construiește un spital în mijlocul orașului.

– Ce-i drept, nici eu nu l-am remarcat până de curând. Acum câteva săptămâni îi turnau fundația, din câte știu. 

– Și au ajuns deja la al patrulea nivel? Atât de rapid? N-aveau cum! Probabil că e început cu mai mult timp în urmă, dar nu am avut noi timp pentru el.

cu toate astea, sunt sigură de ceea ce știu, abia dărâmaseră clădirea veche după ce s-a topit zăpada. în fine, e o amintire destul de vagă, nu-mi aduc aminte să îl fi remarcat, să mă fi minunat atunci, dar pur și simplu știu ce știu, îmi aduc aminte ce am văzut acum câteva săptămâni.

o smucitură puternică îmi mișcă mâna și mă trezește brusc din visare. iar zgomotul roților pe asfalt ajunge cu întârziere în urechile mele și abia câteva secunde mai târziu în șirul gândurilor. el nu mai e lângă mine, e aruncat câțiva metri mai departe, asfalt.

– Ajutați-mă! strig, încerc să strig, dar nu îmi ies cuvintele din gură. îl văd pe șofer cum iese din mașină, bulversat, tremurând, alergând spre dragul meu, apoi îl văd venind spre mine, vorbind cu mine, nu înțeleg nimic.

– Îl ducem acum la spital, îl ducem la spital!

ce spital? e nebun? cum? să sune odată la salvare, nu să-mi vorbească.

– Îl ducem la spital, uite, au ieșit deja la noi.

prin ceață văd cum câțiva oameni în halate albe și albastre împing cu viteză o targă.

– Domnișoară, îl cunoașteți? Avem nevoie să îi știm numele… Noroc că s-a întâmplat lângă noi, uite acum îl ducem în spital.

mă uit buimacă la clădirea de douăzeci de etaje din fața mea, peste drum. dar ăsta nu era aici… ba era… ba… nu mai știu, m-a amețit situația… îmi aduc aminte acum, au început construcția pe vremea când eram în facultate, a durat ani de zile. da, sigur așa este. bine că avem un spital atât de aproape!

două umbre se uită de peste drum la întreaga întâmplare.

– te-ai băgat, nu m-ai lăsat să-mi fac treaba!

– eu? glumești! ca să nu zic ce-ți veni să apari acum?!

– vin când vreau. și nu nega că ai intervenit.

– nici nu am apucat să îl trag de mână! dacă aș fi apucat, nu ar fi fost nimic din toate astea. doar am putut să-i șoptesc imaginează-ți și nici nu terminat propoziția. apoi i-am auzit gândul.

„acum șapte ani, eu și cu prietenii mei ne plimbam pe stradă și cu toții am observat cum se monta panoul ce anunța construirea unui spital de urgență.” 

cele două umbre se întoarseră tăcute către tânărul purtat pe targă spre intrarea în spital. zâmbiră.