formele care umplu nimicul
spaţiul dintre linii
dar mai ales
culorile prinse între aripi întinse
îmi ridică cu indexul bărbia
spunându-mi să privesc mai sus, cât  pot mai sus
căci doar acolo voi găsi ceea ce încă nici nu caut.

şi dacă izbucnesc într-un râs isteric, nu-i a dispreţ sau derâdere. e doar diformitatea minţii netrezite. dar am să arunc ligheanul în care mi-au spălat creierii. apa o să curgă printre firele de iarbă. o să le aud cum sorb pofticioase gândurile care nu mai sunt ale mele. am să aştept curioasă primăvara, să văd de vor răsări flori sau ciulini.

până atunci o să ridic privirea, să privesc cerul. am să mă opresc din numărat stelele când voi ajunge la primul număr pe care nu-l cunosc. întinsă pe iarba moale, îmi voi plimba mâinile prin ea. voi rupe câteva fire şi le voi da jertfă vântului. buburuză-ruză, zboară, verde fir de ruză, du-mă în lume să cutreier… să mă-ntorc abia la anul, să culeg ce am sădit.

plec în lume
ca să am de unde să revin
acasă
singurul loc în care sunt eu
acasă
indiferent unde e acasă
loc vechi sau nou
loc umblat sau în singurătate
loc aproape de ai mei sau departe
acasă
acolo unde ridic privirea din instinct.

foto

gânduri fug şi aleargă, paharele se golesc şi râuri curg de licoare rece şi alcoolizată. culori se schimbă, cuburi de gheață se rostogolesc lunecoase. incertitudine şi extaz, vuiet şi timp nedeslușit, başi şi anestezie, prinse într-un blender uriaş. testez limitele creativității. fulger de idei, poate îl aşteptam, poate nu. secretul îmi ţine buzele lipite, de parcă i-aş fi jurat în surdină loialitate necondiționată. nici pentru un sărut secret nu s-ar deschide.
afară, ploaia curge şiroare, ţinandu-mă prizonieră în localul gălăgios şi plin de fum. tumult. prea mult. alt pahar. hertzi. prin plămâni, tâmple, pe sub degetele scriinde.

someone like you, what would you do if you were me?
someone like me, who, what, why? stop wandering. vibrate life.

îmi caut echilibrul, negociez cu instinctele mele pentru a-mi obține starea de împăcare. dar echilibrul meu nu-i al meu. realizez asta și totuși încerc să mă păcălesc. poate merge. poate pot să îmi vorbesc despre menținerea echilibrului și să mă conving. poate reușesc să cred că îmi stăpânesc destinul, că am la îndemână instrumentele cu care trebuie să lucrez și că știu să le folosesc. mă caut la cap, în cap, degeaba. dar încerc. poate tehnica keep calm and relax merge. poate am un colț de lume în care să mă pot retrag și să încarc bateriile uzate, ca mai apoi să revin fabuloasă, mirobolantă, wow.

poziție de lotus. inspir, expir, sunt. pace. liniște. bine.

apoi reapare gândul ăla mârșav. echilibrul e o iluzie, îmi zic vocile. și eu știu că vocile nu există, dar mereu mă pot încrede în ele.

echilibrul meu e oglinda a ceea văd alții în mine. culeg informații răsfirate despre ce sunt, cum sunt. le pun cap la cap, le adun, le scad pe cele pe care nu vreau să le văd. îmi privesc în ochi criticii și port o conversație mută despre mine. o prefer unei discuții reale, rostite. aleg ce vreau, ce suport. aleg din mult mai mult decât aș vrea să știu. și atunci mă dezechilibrez. vertij. atac de panică. până la je m-en fiche, mă clatin de câteva ori.

și de-ar fi doar asta… dar atacurile continuă. cele mai grele sunt cele din interior. o inimă zdrobită, un plămân afumat și un stomac tăiat de ulcer. ca să fie cât mai rău, toate împreună. poate scap doar cu un coșmar de data asta. n-am probleme, acum. dar nu se știe niciodată.

mă destăinui. iar tu, cititorule, te confrunți cu demonii tăi. citești și nu te-ai hotărât dacă să te identifici sau nu cu personajul. dar rezonezi. fior. recitești cu voce tare. la persoana I singular. nimic nu a fost despre mine, închipuită prințesă albastră.

am stat ascunsă sub pod, să nu mă plouă. mă bucuram că am putut ajunge acolo înainte ca ploaia să înceapă. priveam picăturile mari, care cădeau cu poftă, muşcând aerul.

le-am privit un timp, apoi am ieşit direct în ploaie, acolo puteam să plâng fără să mă ştie nimeni. lacrimile puteau trece drept picături rătăcite pe obraji. şi nu plângeam singură, asta era extraordinar. plângea tot cerul cu mine. doar ochii să nu mă trădeze, asta era singura mea grijă. masca zen să nu-mi pice de pe faţă, ca să pot rămâne acolo, în plină stradă. să treacă oameni grăbiţi pe lângă mine, fără să mă bage în seamă.

savuram senzaţia de libertate, de fac ce vreau şi nu îmi pasă. simţeam cum hainele încep să se înmoaie şi să se răcească. ar fi trebuit să fie un disconfort, o ştiam, dar nu era nici pe departe aşa. era bine.

când ploaia s-a oprit, a luat cu ea orice urmă de tristeţe. cele rele să se spele… şi duse au fost.

exersez mersul de-a buşilea, mersul în jos, mersul de-a latul, mersul oriunde, mersul nicăieri. în mod special mersul nicăieri. e singurul cu care pot ajunge oriunde.

singurul motiv pentru care nu m-a dus prea departe ultima dată a fost gândul. gândul la „unde”, gândul la „cum„, gândul concret la obiective şi rezultate. şi totul s-a dus pe apa sâmbetei instant.

m-a afectat, m-a deprimat, m-a tras în jos. a dat cu mine de toţi pereţii, apoi s-a aşezat picior peste picior pe scaunul uitat în colţul umbrit al încăperii. şi-a încrucişat mâinile şi s-a prins în rol de observator. acum stau în faţa lui şi-l privesc. iar gândul joacă tare, stă mândru şi pune la bătaie singurul as din mânecă: intimidarea.

eu-de-ieri n-aş fi jucat sfidarea. eu-de-azi, o fac. şi privesc gândul fix în ochi. de azi nu se mai pune cu mine. de azi merg unde vreau.

am redeschis festivalul de zâmbete. vreo trei de vânzare, două de dat cu împrumut, toate în bâlciul de ici, de colo. noul sezon are un farmec aparte. sforile mai întinse, încheieturile mai unse, vocile mai asortate. orchestra nu se opreşte în loc, cântă, cântă, cântă până la capătul sunetelor şi dincolo de ele. o notă nouă, şi încă una, şi încă… nu e nimic mai potrivit decât sentimentul de timp-spaţiu plin care îmi inundă venele. ca un sirop fin de trandafiri, ca o îmbrățișare adolescentină.

teatru ambulant de păpuşi inexistente, pe dinafară – pentru priviri neavenite.

totul şi mai mult de atât, pe dinăuntru – pentru suflete peste care a pus stăpânire miracolul.

foto

ce va rămâne după ce vom fi terminat de spus toate cuvintele din lume? când toate propozițiile posibile vor fi fost rostite? toate ideile articulate, prelucrate, perfecționate, dezarticulate. toate teoriile expuse, elogiate, defăimate şi desființate.

nimic de adăugat, nimic nou de luat aminte.

vid.

apoi renaştere.
doar gând. vom fi gând.
şi vom arunca gânduri unii către alţii până ce le vom epuiza şi pe acestea.

posibila urmare de după tăcerea gândurilor nu poate fi nici măcar închipuită acum.

cu toate astea, înainte de graiul articulat a existat ceva. ori nimic, ori totul. şi dacă a fost totul, ce abominabilă faptă ne-a condamnat la amnezie?

ciclicitate.
cerc închis. antonim cu infinit.
două cercuri tachinându-se. egal infinit.

foto

într-un scurt răgaz de tăcere, fata smulse pagina din caiet şi o mototoli. rămase aşa, cu ghemotocul de hârtie în mână, preţ de mai multe minute. privirea ei, pierdută dincolo de fereastra spre care avea ochii aţintiţi, alerga prin păduri pline de necunoscut.

ceasul din perete rupse tăcerea, din nou. cucul anunţa o nouă oră. miniatură cioplită în lemn, îşi făcea datoria sărind ţanţoş din cutia prinsă de perete.

apoi tăcere, din nou. fata aruncă ghemul de hârtie la coş. o făcu uşor, cât să nu tulbure liniştea recent instalată. se răsuci uşor în folotiu, ca ochii să se poată agăţa mai uşor de fereastră. oare aştepta vreun sunet anume, care avea să o anunţe ceva? erau greu să-ţi faci o idee despre ce i-ar putea trece prin cap. puteai doar să o priveşti şi să încerci să anticipezi următoarea mişcare sau neclintire. ca spectator, nu aveai nici dreptul de a interveni în povestea ei, în legătura ei intimă cu tăcerea. şi erai condamnat la propria ta tăcere, profundă, fără reverberaţii. nimic care ar putea să-i perturbe curgea normală a întâmplărilor. tăcut, spectator într-o imensă sală de teatru cufundată în întuneric. câteva zeci de metri mai încolo, pe scenă, ea. asculţi tăcerea, împreună cu ea. urechile tale încearcă să prindă cel mai fin indiciu care ar putea să se strecoare dinspre fereastră.

ceasul rupe din nou amorţirea încăperii. biip-biip-biip-biip… rece. ţipător. şi se opreşte.

fata se ridică, face câţiva paşi şi lasă caietul pe birou. se răzgândeşte. îl pune într-un sertar, răsuceşte cheia. amintiri ferecate pentru un timp? scrisori? un jurnal? simple pagini goale? ce se află în caiet, este secretul ei. liniştea ei perfectă umple din nou tot spaţiul. în ciuda lipsei oricărei mişcări sau a sunetelor îngheţate, e ceva reconfortant în această tăcere. e un fel de plăcere care se cere consumată. începi să o înţelegi. nu mai taci pentru că trebuie, ci pentru că simţi. raţiunea îţi spune că tăcerea ta e altfel decât tăcerea ei. nu veţi vedea aceleaşi lumi prin fereastra camerei.

ceasul zbârnâie de sub cele două urechiuşe metalice.

reacţia ei e aproape imperceptibilă. dar ţi-e cunoscută, nu doar din toate orele petrecute privind-o. ci pentru că liniştea e acum şi a ta.

– ceva nou? păstrând pe jumătate starea de reverie, te întorci către înlocuitorul tău.

– nu, nimic. veghe uşoară! îi zici politicos, în timp ce te ridici şi te îndrepţi spre uşă. ţi se înfiripă totuşi un gând: dacă n-ai fost singurul supraveghetor care a înţeles? dacă şi restul… şi atunci, de ce nu au spus nimic?

pentru că toţi vin să-i savureze liniştea…

foto

macii mei

înnodau vorbe cu un inorog nălucă

macii mei

mi i-ai cules de vii

macii mei

erau un tablou de o clipă

macii mei

au pierdut

tot

macii mei, vaza mea, dragostea ta, complimente, suflarea lor de pe urmă. un tablou preț de cât ne rămâne în minte. studiu de caz. unde se formează amintirea, unde ajunge pierderea. nu recuperezi clipa. cândva departe, ani încolo, trăiești cinci secunde de intensitate sezonieră. în luna macilor, pasaje de visare lucidă. adaugi ceva nou, înlături ceva vechi. retina anticariatului tău de amintiri suprascrie memoria clipei de start. pacientul zero, anulat și reînființat an de an. ești propria ta versiune actualizată. upgrade de sistem, ecran albastru, puncte roșii. maci. o mulțime de maci.

acolo de unde a pornit totul.

foto