formele care umplu nimicul
spaţiul dintre linii
dar mai ales
culorile prinse între aripi întinse
îmi ridică cu indexul bărbia
spunându-mi să privesc mai sus, cât pot mai sus
căci doar acolo voi găsi ceea ce încă nici nu caut.
şi dacă izbucnesc într-un râs isteric, nu-i a dispreţ sau derâdere. e doar diformitatea minţii netrezite. dar am să arunc ligheanul în care mi-au spălat creierii. apa o să curgă printre firele de iarbă. o să le aud cum sorb pofticioase gândurile care nu mai sunt ale mele. am să aştept curioasă primăvara, să văd de vor răsări flori sau ciulini.
până atunci o să ridic privirea, să privesc cerul. am să mă opresc din numărat stelele când voi ajunge la primul număr pe care nu-l cunosc. întinsă pe iarba moale, îmi voi plimba mâinile prin ea. voi rupe câteva fire şi le voi da jertfă vântului. buburuză-ruză, zboară, verde fir de ruză, du-mă în lume să cutreier… să mă-ntorc abia la anul, să culeg ce am sădit.
plec în lume
ca să am de unde să revin
acasă
singurul loc în care sunt eu
acasă
indiferent unde e acasă
loc vechi sau nou
loc umblat sau în singurătate
loc aproape de ai mei sau departe
acasă
acolo unde ridic privirea din instinct.
