într-un scurt răgaz de tăcere, fata smulse pagina din caiet şi o mototoli. rămase aşa, cu ghemotocul de hârtie în mână, preţ de mai multe minute. privirea ei, pierdută dincolo de fereastra spre care avea ochii aţintiţi, alerga prin păduri pline de necunoscut.

ceasul din perete rupse tăcerea, din nou. cucul anunţa o nouă oră. miniatură cioplită în lemn, îşi făcea datoria sărind ţanţoş din cutia prinsă de perete.

apoi tăcere, din nou. fata aruncă ghemul de hârtie la coş. o făcu uşor, cât să nu tulbure liniştea recent instalată. se răsuci uşor în folotiu, ca ochii să se poată agăţa mai uşor de fereastră. oare aştepta vreun sunet anume, care avea să o anunţe ceva? erau greu să-ţi faci o idee despre ce i-ar putea trece prin cap. puteai doar să o priveşti şi să încerci să anticipezi următoarea mişcare sau neclintire. ca spectator, nu aveai nici dreptul de a interveni în povestea ei, în legătura ei intimă cu tăcerea. şi erai condamnat la propria ta tăcere, profundă, fără reverberaţii. nimic care ar putea să-i perturbe curgea normală a întâmplărilor. tăcut, spectator într-o imensă sală de teatru cufundată în întuneric. câteva zeci de metri mai încolo, pe scenă, ea. asculţi tăcerea, împreună cu ea. urechile tale încearcă să prindă cel mai fin indiciu care ar putea să se strecoare dinspre fereastră.

ceasul rupe din nou amorţirea încăperii. biip-biip-biip-biip… rece. ţipător. şi se opreşte.

fata se ridică, face câţiva paşi şi lasă caietul pe birou. se răzgândeşte. îl pune într-un sertar, răsuceşte cheia. amintiri ferecate pentru un timp? scrisori? un jurnal? simple pagini goale? ce se află în caiet, este secretul ei. liniştea ei perfectă umple din nou tot spaţiul. în ciuda lipsei oricărei mişcări sau a sunetelor îngheţate, e ceva reconfortant în această tăcere. e un fel de plăcere care se cere consumată. începi să o înţelegi. nu mai taci pentru că trebuie, ci pentru că simţi. raţiunea îţi spune că tăcerea ta e altfel decât tăcerea ei. nu veţi vedea aceleaşi lumi prin fereastra camerei.

ceasul zbârnâie de sub cele două urechiuşe metalice.

reacţia ei e aproape imperceptibilă. dar ţi-e cunoscută, nu doar din toate orele petrecute privind-o. ci pentru că liniştea e acum şi a ta.

– ceva nou? păstrând pe jumătate starea de reverie, te întorci către înlocuitorul tău.

– nu, nimic. veghe uşoară! îi zici politicos, în timp ce te ridici şi te îndrepţi spre uşă. ţi se înfiripă totuşi un gând: dacă n-ai fost singurul supraveghetor care a înţeles? dacă şi restul… şi atunci, de ce nu au spus nimic?

pentru că toţi vin să-i savureze liniştea…

foto