vechiul aparat de radio e dus în pod. nu l-am pornit de câțiva ani. din când în când mă apucă nostalgia. atunci trag de pe el cearșaful vechi, îi mângâi lemnul cireșiu și pânza din dreptul difuzorului. îmi aduc aminte cum îi răsuceam butoanele, alergând de la un post la altul. leipniz. berlin. moscova. vorbe. teatru. vals. meteo. nu stau să le ascult. bunica mă privește cu drag și își petrece degetele prin părul meu. nu-mi zice nicio vorbă, nu-mi spune să mă opresc la vreun anume post. o simt cum îi vine să mă ia în brațe, să mă ferească de tot răul din lume. dar nu o face. felul ei de a purta de grijă e altul. ea știe că nu-i ușor. ea are un frate neîntors din război, pierdut pe front. și-a dat ultima suflare cu mâna pe afet, privind în ochi dușmanul, sau poate a fost aruncat în friguroasa siberie și își duce bătrânețile departe de familie, rupt de ai lui de la optsprezece ani. acum e amintirea unei amintiri și poate doar în ceruri pășește mândru în pas de marș alături de camarazii săi. vremurile grele au rupt prea mult din oameni… i-au dezrădăcinat, i-au dezmembrat, au mutilat natura curioasă a omului. care are să-mi fie care aventura vieții mele, ce meleaguri am să descopăr, ce plante am să prind eu la ierbar, ce peșteri am să pătrund, neștiute de nimeni? sunt un mic utilizator de google maps care a pierdut tot ce ar fi putut avea mai de preț. incompatibil sufletește cu tehnologia pe care o folosește. ciung de bucurii. un mâncător de pixeli care colindă munții prin poze cărora le dă like după like, în timp de fundul de afundă în fotoliul de piele ecologică. un bolnav de orgoliu și ipocrizie, care nu-și mai aduce aminte nimic despre valorile adevărate, de parcă memoria i-a fost acoperită cu un giulgiu. opac, cu urzeala bine bătută, pare că a pus sub tăcere conștiința.
radioul stă mărturie că au fost vremuri când el aducea în cameră sunete în surdină. o fetiță și o bunică schimbă vorbe și priviri. bunica știe că în exemplul pe care îl dă ea însăși stă puterea de peste ani a fetiței. știe oare bunica de lacrimile care vor curge pe obrajii fetiței când, peste ani, va mângâia o veche cutie de radio? de teama de rău, care nu a părăsit-o? de speranțele născute din raze imaginare de soare? de toate călătoriile, aventurile și descoperirile care au ajuns sub preș, pitite și înghesuite de griji? în numele progresului cimentului, industriei și a mulțimii nule? de puterea de auto-vindecare găsită într-un blog?
pornesc radioul… recviem. ce altceva mai potrivit?
duzina de cuvinte a fost prinsă în multe alte gânduri, iar toate se regăsesc la psi.
