phoenix a mea renaşte din ce n-a fost vreodată. phoenix a mea n-are treabă doar cu focul. ea se îneacă, se arde, se perpeleşte, se aruncă în hău ca mai apoi să ţâşnească din adâncul pământului şi să ajungă mai departe de nicăieri. de-acolo de sus, ea se întoarce uşor pe-o parte şi priveşte pământul în tihnă. să-i fi fost de folos drumul? să nu? ar repeta încă o dată schema dacă mişcarea asta nu i-ar fi înţepenit şalele. plus că ar trebui din nou să cadă.

şi-atunci pricepe: ca să te ridici, trebuie să ai de unde. ca să te vindeci, trebuie să fii întâi bolnav. ca să ai încă o dată satisfacţia ascensiunii, îţi asumi mai întâi o sinucidere morală.

o va face. încă o dată şi încă o dată. de plăcerea ascensiunii nu te vindeci niciodată.