sărută-mi fruntea. ochii. răsuflă ușor, vreau să-ți prind gingășia din zbor.
sărută-mă ușor pe frunte…
ademenitor… copleșitor.

sărută-mă ușor, spuse. și se lăsă ușor pe spate, luând forma canapelei.
canapeaua o îmbrățișă, parșivă și complet nefolositoare.
iluzia confortului se instala ușor, pe nesimțite, ca de fiecare dată.
iluzia relaxării când e doar fugă.
iluzia timpului câștigat când mult e pierdut.
iluzia conspirațiilor care absolvă de vină prezentul și părtașii.
privind tavanul alb, știa. trăia iluzii. mânca iluzii de pâine. își dorea prea mult confortul mângâietor al jocului, ca să renunțe la el. se agăța de ultimele fărâme de confuzie pe care le mai putea simula.
își plimbă unghiile printre firele scurte de catifea. știa. știa adevărul dar îl respingea. îi dădea câte un bobârnac. îl împingea. îi puse mâna pe piept, să îi țină contră.
urmând un impuls neașteptat, mâna se strânse ca un clește, prinzându-i cămașa între degetele lungi. îl trase spre ea, pe canapea. nu mai vroia săruturi iluzorii pe frunte. vroia adevărul gol-goluț.
sărută-mă aprins
sau deloc
însă orice alegi
să fie autentic.

avea atâtea de spus, dar vocea îi era pedeapsă. o durea orice silabă rostită. puse repede în balanţă efortul şi câștigul, iar cel din urmă nu era nici cât un fir de praf diagonală. prin urmare, decizia nu era greu de luat. alese tăcerea.

avea atâtea de văzut, avea o lume întreagă de colindat, avea câteva continente de aflat. avea atâţia oameni de cunoscut şi atâtea persoane de strâns în braţe la plecare. dar avea şi alte opţiuni, iar una era să nu plece.

avea atâta de iubit. oameni care au fost, oameni care vor fi. oameni mari, oameni mici, necunoscuţi, familie, prieteni, mai puţin prieteni. avea atâta de simţit, de la iubire până la amorţire şi înapoi. avea de ales şi putea alege, de ce nu, singurătatea.

în gara pustie, fata şi banca de lemn par a fi o singură masă comună. privind-o, nu poţi şti dacă aşteptă ceva sau dacă lăsa timpul să curgă peste ceea ce a fost. în gara plină de trenuri care vin şi pleacă, fremătând de voci, te poţi pierde printre şirurile de oameni. trec în viteză pe lângă ea, fără să o vadă, fără să întoarcă privirea şi fără să îşi pună întrebări. privind printre ei şi prin ei, te convingi, pentru a câta oară, că vântul ridică multe frunze aurii în gara pustie de oameni.

în lipsă de vorbe, am clădit forme. le-am luat de acasă și le-am curbat. le-am prins de foaia albă până la dezrădăcinarea completă. le-am cerut să tacă și au tăcut. le-am cerut să strige dar nu au mai știut cum.

mi-aș dori să îmi aduc aminte cum să adun cuvinte, cum să le înșir unul după altul. iar dacă nu voi mai reuși să o fac, oare să îmi doresc să uit că am știut odată să simt conturul literelor împodobite de cuvinte și simțiri?

noapte bună vorbe. alergați în voie. eu aștept să-mi intre zorii în casă. am pus de o cafea.

să definești un lucru prin raportarea la opusul său, mi se pare o încercare frauduloasă de a arunca mintea în abisuri nedorite. cu cât e mai amplă varietatea ca formă și sens a elementului de comparație, cu atât crește riscul de a ne îndepărta de adevărul opusului său.

în lipsa unor ancore clare însă… ajungem să facem și asta. cum ar fi, de exemplu, definirea timpului de calitate prin petrecerea unor momente care nu îți sunt nici neplăcute, nici nefolositoare. sau lămurirea verdelui perfect prin raportarea la roșu-mac.

există însă în mod clar și un farmec al acestui joc. un farmec al cuvintelor pierdute, al celor greșit înțelese, al regăsirilor. ce e alb, ce e negru, ce este, ce nu. poate fi o zi, poate fi un an, poate fi o viață. poate fi un drum lung până la definiția corectă. iar lecția nu este în găsirea răspunsului corect, ci în șlefuirea omului care îl caută.

oare cum se simte o pasăre căzând din zbor?

cum să cadă, mă întrebi? nu știu… pur și simplu. i-au obosit aripile, sau a uitat cum să zboare, sau… a fost împușcată. sau a zis gata, până aici.

oare cum se simte ea, cea care avea tot cerul să-l colinde. ea, care ar fi putut ajunge oriunde. ea, care ar fi putut surprinde cu privirea cele mai ascunse unghere. ea, cea care știa că inexistentul ochi de la spate trebuie să fie mereu deschis, să anunțe apropierea prădătorilor.

să cazi, când ai putea să planezi.
să mergi, când ai putea să alergi.
să asculți, când ai putea să cânți.
să plângi, când ai putea să râzi.
să taci, când ai putea să lupți.
să pierzi, când ai putea să încerci.
să renunți, când ai putea să alegi.

oare cum se simte o pasăre căzând din zbor, numărând clipele? având tot timpul din lume să înțeleagă, dar nici o secundă să schimbe ceva.

Em își ridică privirea spre cer, jucându-se cu formele de nori. savura din plin liniștea zilei și soarele molcom care îi mângâia fața. își întinsese pătura în mijlocul unui câmp plin de maci roșii și jucăuși. se gândea cât de mult îi surâsese norocul să se nască în timpul său și nu la începuturile vremurilor. vizionase o serie de documentare și chiar participase la câteva sesiuni de explorare senzorială a istoriei, dar tot îi venea greu să empatizeze cu trecutul. construcțiile înalte, dependența de o tehnologie precară, dezechilibrele sociale, toate acestea i se păreau îngrozitoare.

Em privi ecranul translucid al tabei, care începu să prindă culoare și contur pe măsură ce sesiza intensitatea privirii ei asupra suprafeței dure a aparatului. Em conectă taba la infonorul care înconjura planeta. informațiile de care avea nevoie de scurgeau ușor de-a lungul și de-a latul tabei. gândul îi zbură din nou către datele istorice,  către cei care trebuiau să plătească pentru acces la nori de net, către structura eterogenă a fluxului de date. o trezi din visare taba, care anunța un nivel scăzut al puterii. prinse în mână marginea tabei, care se alimentă la contactul cu pielea, depinzând doar de  cele 36° ale sale. mulțumi încă o dată în gând providenței pentru zilele ei.

macii se aplecau sub vântul ușor. ca valurile unei mări se unduiau rânduri-rânduri. Em prinse între degete un punct suspendat deasupra tabei și comandă stingerea. lumina începu să pălească deasupra planetei, iar bleumarinul catifelat să își intre în drepturile de veghe a nopții. Em mai avea să stingă lumina peste câteva zile. până atunci, urma să se bucure de o vacanță binemeritată.

£¥©™\{¦©¥[÷>~©¥¥] ¢®>¦¢ alarma ceasului o ridică pe M. în capul oaselor brusc, mai cutremurător decât în alte dimineți. o altă zi de muncă, de ore lungi la birou, de ambuteiaje în trafic, de facturi de plătit, atâtea obligații și atât de puține bucurii. cu ochii mici se ridică din pat și se îndreptă spre baie. o amintire vagă a unui vis ireal avu șansa de a-i pâlpâi câteva momente în minte, apoi se estompă complet.

<]] ¬¥{~~<¢¥] {] <©™®¢] €{{¢ Em se scutură îngrozită, în timp ce privi în jur, parcă pentru a se convinge unde este. fusese atât de reală experiența, încât se temu pentru câteva clipe. apoi respiră ușurată. remarcă pentru prima dată oglinda mare, cu ramă de lemn modelat, aflată în spatele ușii. se duse în dreptul ei. privi, dar nu își văzu reflexia. ca și cum… nici nu știa cum ar putea completa gândul. poate era mai bine să nu o facă. nu are să fie ea cea care să ridice lumii semne de întrebare periculoase.

de ziua mea mă serbez împreună cu o întreagă terră. de ziua mea este și ziua ta. de fapt, este jumătate de zi a mea: doar de nume, nu de zile, doar de copilărie, nu de întreagă viețuire. obișnuința face să îmi montez pe față un zâmbet simplu, genul înțelegător, molcom, de curtoazie, sort of politically correct. dar cum orice învăț are un dezvăț, lucrez la bucuria acceptată de cea de întâi zi a lui iunie. așa că accept un balon în dar de la Potecuță, prea a venit cu inima curată, bag un hocus-pocus personal și inevitabil, și iată-mă la plimbare printre nori și gânduri pe alese, în noul meu balon cu aer cald peste lume umblător. foarte mulțumesc 🙂

să ne fie de la mulți ani astăzi și să copilărim până în ultima clipă a ființei!

[foto: pinterest/etsy]

verdeplonj. plonjare în verde.

unde verde este adevărata culoare primară, alături de bleuciel şi albnoros.

verdeplonj ca atribut al verii sau, mai exact, al non-iernii. o dulce beţie vizuală şi câţiva fluturi în stomac. sentimente amestecate de minunare, regăsire, conectare. o întindere fără de margini, precum marea şi cerul, în opoziție cu cel din urmă. în mijloc, o căsuță de lemn. capătă formă pe măsură ce o imaginez, ridicându-se doi-trei metri deasupra solului, bârnă peste bârnă. în pridvor, un balansoar legănându-se spre apus.

verdeplonj de-a lungul unei zile prinde pe retină curcubeie de verde. pentru refacerea simţurilor ființei. pentru echibrul necesar vieţii. pentru a putea respira în linişte lumina blândă a soarelui.

verdeplonj, o baie de verde.

între agitația zilei și câte și mai câtele serii, locul ce rămâne a fi trăit e strâmt, ca un culoar de alergare. fiecare tură de stadion nu mă duce mai aproape de final, ci direct la începutul zilei de mâine.

refuz trecerea zilelor în goana roții timpului.

unde e fuiorul, unde e bătrâna cu părul alb ce toarce firul vremii, unde e poarta spre tărâmul din basm, unde e basmul cu care ne-au mințit copilăria, unde e izvorul cu apă repede curgătoare, unde e visul unei tinereți fără bătrânețe, unde e tot ceea ce nu există?

mă întind pe podea, ca și cum m-aș așeza în iarbă. îmi închid ochii zâmbind, ca și cum grijile de mâine nu au existat niciodată. mă las în voia gândurilor, ca și când.

ca și când orice aș vrea ar putea căpăta formă. ca și cum gândul ar lua o bucată de energie, una de timp și una de omenie. ca și cum le-aș frământa în mâini ca pe-un aluat. ca și cum ar dospi și de sub ștergar s-ar ridica un vis. ca și cum ar fi un vis perfect. ca și cum visul m-ar trage de mânecă și mi-ar spune că ceea ce trăiesc este realitatea, așa perfectă cum nici să mi-o imaginez nu îndrăzneam.

pe aripi de vânt ispititor plutesc spre locul ce promite culori ale bucuriei, aer sărat, foșnet de valuri, albastru sus, albastru jos, liniște, înțelegere, timp care trece lin. îmi sprijin capul în palme și privesc în zare… o întindere de apă perfectă. soarele mă mângâie ușor, iar timpul meu stă în loc. ca și cum aș fi aici… ia loc lângă mine, să visăm frumos cu ochii deschiși.