sub soarele de lângă lună. 2.

începutul (partea întâi)

alerga, ca de obicei, după autobuzul care părăsise stația cu câteva momente în urmă. niciodată nu o aștepta, nici măcar o clipă. nici măcar când ajungea la timp. se prinse de bara din spate, unde călători până la următoarea oprire. odată lipită de peretele interior al vehiculului, de simți în siguranță. se uită la cei așezați și zâmbi ușor gândindu-se cât de diferiți erau. oare câte rânduri de experiențe erau la un loc? își îndreptă apoi privirea spre geam. urmărind linia aproape invizibilă a orizontului, ridică mâna dreaptă, parcă încercând să fixeze pe geam imaginea, ca o coală de hârtie. încheietura mâinii purta simbolurile vieții sale. erau acolo, miniaturi ale realității sale, o mulțime de piese rotunde sau colțurile care să îi amintească cine este și unde trebuie să ajungă, dar mai ales ce nu are voie să facă, unde nu îi este îngăduit să meargă sau în ce timp îi este interzis să trăiască. resimțea apăsat toate limitările. se conturaseră într-o durere fizică greu de ignorat. durerea din piept era puternică, din ce în ce mai puternică. respirația devenea greoaie. teama că i-ar putea fi citite gândurile era atât de intensă, încât pulsul îi crescuse incontrolabil. o senzație de amețeală, de furie, de frică, de orice și oricât la un loc… se îndreaptă împletit spre ușă, trase de ușă, dar ușa nu se deschidea. îi era greu să spună dacă erau opriți sau mergeau, știa doar că ușa autobuzului nu vroia să se deschidă.

m-am trezit brusc, buimacă, cu o senzație de frică neagră. mi-am dat rapid seama că totul fusese doar un vis, dar gândurile țineau să rămână agățate de lumea aceea.

ciudat, atât de ciudat fusese… mi-am aruncat capul în pernă, să îmi găsesc liniștea. evident, nu de liniște am dat ci, cel mai probabil, de un răspuns. cartea era sub pernă. ațipisem citind. cum zburaseră gândurile mele… am recitit începutul capitolului întâi. de aici până la spaima din vis, e cale lungă… sau de doar câteva minute.

1. Pentru orice ființă, există un singur sens de mers. Doar înainte, doar dinspre trecut spre viitor.

~ va urma ~

sub soarele de lângă lună

mă refugiasem în camera mea cu câteva ore în urmă. vroiam să pot sta în liniște, să răsfoiesc o revistă, să mai uit la poze vechi, să mă ocup de nimicuri. am nevoie să îmi rup gândurile de la tot ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme. dar nu reușesc să ies din starea de agitație care a preluat controlul minții mele. mă învârt pe loc, mă balansez de pe un picior pe altul, mă scufund sub pătură, mă răsucesc. îmi aduc aminte, din nou și din nou, discuția avută de dimineață cu Tat. îmi repeta (pentru a câta oară?) că trebuie să iau lucrurile în serios. că îi las impresia că doar mă joc de-a persoana preocupată. că ar trebui să apreciez că am acces la informații la care unii doar visează. sincer vorbind, știu toate acestea. dar povara responsabilității e mare. e ca o mantie imensă de superman, numai că eu sunt doar un om și nu mi-e fix la fel de ușor să o port. apoi, oare chiar pot purta responsabilitatea cunoașterii unor lucruri pe care nu le înțeleg bine? abia dacă am reușit să mă familiarizez cu câteva concepte de bază și să încep procesul de acceptare. mă arunc sub pătură, de parcă așa ascunsă aș putea fi ocolită de toate greutățile lumii. mă simt, pentru câteva clipe, împăcată și liniștită. iar în liniștea acesta, adorm.

pe noptieră, cartea așteaptă să fie citită, recitită, înțeleasă, spusă altora…

11-apr-2015

~ va urma ~