mă refugiasem în camera mea cu câteva ore în urmă. vroiam să pot sta în liniște, să răsfoiesc o revistă, să mai uit la poze vechi, să mă ocup de nimicuri. am nevoie să îmi rup gândurile de la tot ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme. dar nu reușesc să ies din starea de agitație care a preluat controlul minții mele. mă învârt pe loc, mă balansez de pe un picior pe altul, mă scufund sub pătură, mă răsucesc. îmi aduc aminte, din nou și din nou, discuția avută de dimineață cu Tat. îmi repeta (pentru a câta oară?) că trebuie să iau lucrurile în serios. că îi las impresia că doar mă joc de-a persoana preocupată. că ar trebui să apreciez că am acces la informații la care unii doar visează. sincer vorbind, știu toate acestea. dar povara responsabilității e mare. e ca o mantie imensă de superman, numai că eu sunt doar un om și nu mi-e fix la fel de ușor să o port. apoi, oare chiar pot purta responsabilitatea cunoașterii unor lucruri pe care nu le înțeleg bine? abia dacă am reușit să mă familiarizez cu câteva concepte de bază și să încep procesul de acceptare. mă arunc sub pătură, de parcă așa ascunsă aș putea fi ocolită de toate greutățile lumii. mă simt, pentru câteva clipe, împăcată și liniștită. iar în liniștea acesta, adorm.

pe noptieră, cartea așteaptă să fie citită, recitită, înțeleasă, spusă altora…

~ va urma ~