tablou static dintr-o gară părăsită


avea atâtea de spus, dar vocea îi era pedeapsă. o durea orice silabă rostită. puse repede în balanţă efortul şi câștigul, iar cel din urmă nu era nici cât un fir de praf diagonală. prin urmare, decizia nu era greu de luat. alese tăcerea.

avea atâtea de văzut, avea o lume întreagă de colindat, avea câteva continente de aflat. avea atâţia oameni de cunoscut şi atâtea persoane de strâns în braţe la plecare. dar avea şi alte opţiuni, iar una era să nu plece.

avea atâta de iubit. oameni care au fost, oameni care vor fi. oameni mari, oameni mici, necunoscuţi, familie, prieteni, mai puţin prieteni. avea atâta de simţit, de la iubire până la amorţire şi înapoi. avea de ales şi putea alege, de ce nu, singurătatea.

în gara pustie, fata şi banca de lemn par a fi o singură masă comună. privind-o, nu poţi şti dacă aşteptă ceva sau dacă lăsa timpul să curgă peste ceea ce a fost. în gara plină de trenuri care vin şi pleacă, fremătând de voci, te poţi pierde printre şirurile de oameni. trec în viteză pe lângă ea, fără să o vadă, fără să întoarcă privirea şi fără să îşi pună întrebări. privind printre ei şi prin ei, te convingi, pentru a câta oară, că vântul ridică multe frunze aurii în gara pustie de oameni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.