Și dacă eu sunt iluzia din povestea ta? Și nici măcar din povestea ta, ci umbra unui personaj din cartea de pe noptieră?

Ai să îmi spui? Sau ai să mă lași să cred că sunt aievea?

♣

Cum e mai bine? Cum e corect? Cum e uman? Cum îți spune inima? Cum te lasă sufletul? Cum îți asumi minciuna, dacă decizi să mă păcălești? Cum îți asumi lacrimile mele, dacă decizi să îmi spui adevărul?

Cum te asiguri că nu mă sting când vei pune cartea pe raft? Dar, desigur, nu ai nicio obligație față de mine. Decât integritatea ta, care ți-a șoptit să îmi spui adevărul, care nu te lasă să mă închizi între pagini, care te face să te comporți nebunește, și știi bine că nu ai putea spune nimănui că personajul din cartea ta trăiește aievea, dar că va pieri de-l vei uita.

Dar nu te gândi la ei. Gândește-te la mine. Gândește-te la ce îmi trece prin cap. Tot ce am crezut că știu, tot ce a fost viață pentru mine, e totul praf acum… Știu că totul se va duce, dar trebuie să îmi joc rolul până la capăt, e scris deja…

Gândește-te bine dacă ai să-mi spui adevărul. Poate mai bine mă minți. Da, minte-mă frumos! Câți nu o fac, și cât de bine le iese! Îmbracă-mi ultimele zile într-o minciună frumoasă, colorată. Și nu termina cartea, încă. Mai amână momentul. Începe o alta. Și încă una. Mai dă-mi zile, săptămâni. Mai dă-mi luni. Câteva.

♣

Fă ce vrei. E dreptul tău. Fă ce vrei, sunt personajul din cartea ta și ai toate drepturile asupra mea. 

Nu-mi place. Te urăsc pentru asta. Dar nu pentru mult timp. Ai să termini cartea. 

Întâi spune-mi adevărul. Apoi termină cartea. Îmi asum soarta. 

Cu zâmbetul pe buze.

⊥

Seara bună, ziua bună. 

Ce mai faci? Trebuie să îți spun ceva. Cum să încep… Oftez, da, oftez… căci mi-e greu. 

Adevărul e că tu nu ești. Nu ești. Deloc, nimic, ceva, nu știu cum să-ți explic. Știi, am o carte pe noptieră. Tu ești personajul meu. 

Îmi pare rău. Îmi pare rău, dar tu… tu nu ești cititorul.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

Și dacă tăcerea ar fi măsurabilă… și tot ce am putea avea contra cost s-ar putea plăti doar cu unități de tăcere?

♣

Ar fi mai multă liniște?

Ar fi mai multe vorbe spuse cumpătat, deci mai puține vorbe în total?

Ar fi mai mult timp petrecut frumos, adunând tăcerea necesară?

Ar fi gândurile mai curate, trecute prin atâtea site?

Ar fi muzica sub altă formă?

♣

Ar fi o închisoare pentru unii? Lacăt la vorbe, lacăt la buze, o povară grea?

Ar fi imposibilitatea de a spune pe nume ce trebuie spus?

Ar fi o cenzură a vorbelor bune, în zilele când nu pot fi amânate altele?

⊥

Și dacă tăcerea ar fi moneda de schimb, atunci care ar fi zgomotul acelei lumi? Lumină, culoare, vibrație, frig?

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

Și dacă ai avea viziunea moștenirii pe care o lași, cum te-ai schimba?

Ai știi că într-o zi o să găsești în cutia poștală detaliile exacte, trimise din viitor către tine, în semn de mulțumire și apreciere. Vei deschide plicul și vei ști, pentru că vei vedea exact  ce rămas în urmă ta, vei înțelege, vei citi cu atenție, vei citi printre rânduri, le vei asculta părerile și vei simți bucuria lor. Vei ști că nu a fost în zadar. Și mai ales vei afla ce nu a fost în zadar și vei înțelege și la ce să renunți.

♣

Vei căpăta mai multă putere. Vei avea convingerea drumului tău. Vei avea mulțumirea și mai mare a lucrului bine făcut. Vei avea siguranța reușitei tale. Vei avea dorința de a face mai mult și mai bine.

Dar din punctul ăsta începi să dărâmi totul.

Faci lucrurile altfel, mai bine, mai frumos, mai practic, mai cu suflet, mai mult din tot ce ai tu mai bun. Dar nu faci doar tu asta. Toți vecinii tăi o fac. Și ei au primit plicul.

Entuziasmul este mare și schimbați în bine viitorul. Doar că în noul viitor, pornit cu atâta suflet, cu hotărâre și bucurie, nimeni nu a mai stat să inventeze aparatul pentru trimiterea mesajelor în trecut. Pentru că nu mai era nevoie. Totul este deja pe un făgaș mai bun.

♣

Dar acesta este fix șarpele care își mănâncă propria coadă și puțin câte puțin se înfruptă din ce în ce mai mult din el însuși. Fără mesaje, generația ce ți-a urmat a început să lase lucrurile în voia sorții și să nu mai facă nimic nou.

⊥

Valuri. Valul generației tale, valul următoarei, valul celei ce i-a urmat.

În tot timpul aceasta, câtva timp mai târziu, milioane de indivizi trăiesc în buclă, prinși în banda lui Möbius, repetând la infinitiv două versiuni ale propriului timp, inventând și uitând sistematic mesajele pentru străbuni.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

P.S. ieri am pus și-apoi am șters. am zis c-o fi, poate, o știre falsă. azi repun. drum bun.

Și dacă te-ai trezi mâine dimineață și ai afla că… din acel moment trebuie să trăiești altfel decât până atunci? În altă cultură, în altă religie, sub alte valori. Același loc, aceeași familie, aceleași drumuri. În rest nu s-a schimbat nimic. Doar ceea ce te poate zdruncina din temelii.

♣

Mai știi zilele alea de visare, de vorbe despre toleranță și înțelegere între neamuri, când oamenii își doreau să poată coabita pașnic unii cu alții? N-ai zis nu. Ai susținut asta din când în când. Și iată, dorințele s-au împlinit. visurile au devenit realitate. Căci ce alt exercițiu mai bun de înțelegere, decât acela al trăirii și apartenenței?

⊥

Morala.

unu. Ai grijă ce-ți dorești, toate visurile sunt menite să se împlinească.

doi. nu-ți fie frică de ceea ce te poate rescrie și nu căuta calea ușoară, căci aceea nu duce nicăieri. aruncă-te cu încredere în necunoscut și diferit, întâlnește oameni noi, ascultă-i, citește altceva, schimbă drumurile, ascultă-te cu atenție, fă ceea ce ție îți este potrivit, ai curaj să încerci lucruri pe care nu le-ai făcut niciodată, cât de mici. dar fă-le zilnic. acceptă că nu doar calea ta este cea bună. ba chiar există o mulțime de variante, toate corecte, toate viabile. testează-le. și mai ales nu spune niciodată „niciodată”. 

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

​Și dacă aș îndrăzni să las tastatura să scrie pentru mine? 

M-ar interesa să aflu ce crede că se potrivește aici. Măcar o parte din cuvinte i le las. Pe cele cheie. Eu o completez pe alocuri. Din fragmente se întregește ceva nou. Ceva bun, mereu bun. 

Nu merge. Azi, cel puțin. 

Predictibilitate. Despre asta e vorba. Despre tipare. Despre ceva ce am făcut deja de mult prea multe ori. Repetitiv. Iar tastatura telefonului a prins algoritmul. 

Dar pentru asta e nevoie de timp. Nu i-am oferit suficient timp, încă. Fostul telefon mă cunoștea uneori înfricoșător de bine. De-aia am renunțat la el. Iar când a aflat că am renunțat, de ciudă și-a spart ecranul. Abia apoi, în timp liniar, l-am înlocuit. 

Predictibilitate. Tipare. Iată cum tehnologia poate veni în avantajul meu. Să îmi arate ceea ce încă nu știu despre mine. Sau ce nu recunosc. O metodă matematică de autocunoaștere. Doar să o las, să îi ascult răspunsul, apoi să o zăpăcesc, să o dau peste cap și să caute noul algoritm. 

Și dacă am umple visul cu realitate, precum umplem realitate cu vis?

Acolo unde mintea nu are informații suficiente, umple golurile cu imaginație. Asta știm. Așa funcționăm. Ascundem neatenția și mergem mai departe. Chiar dacă, de multe ori, peticim greșit. Ne dăm seama prea târziu, dacă ne dăm seama.

♣

Dar în vis, în vis cum e?

Parcă îmi vine greu să cred că în propriul vis am fi capabili să nu ne acordăm nouă înșine atenție. Dar este foarte probabil, cât timp încă mai avem obiceiul neatenției. Fiind însă deja în vis, nu văd cum l-am putea repara tot cu vis. Ar avea nevoie de altceva. De bucăți de siguranță. De lucruri întâmplate. De certitudine.

Și-atunci cred că umplem golurile din vis cu bucăți de realitate. Copii ale ei. Bucăți de film alb-negru cu proiecția realității.

⊥

În loc să peticim, într-un loc sau altul, de ce oare nu le completăm în mod curent? Vis și realitate, în succesiunea evenimentelor, lăsând viața să-și urmeze cursul, fără a o priva ba de vis, ba de real. A fost dintotdeauna mai mult decât este acum. A fost dintotdeauna creație din mers a prezentului. Până când cineva a încercat să le separe… și a reușit. Atunci a cracat totul.

Dar încă este timp să reparăm. Cu petice, pentru început. Și într-o bună zi povestea va curge lin, ca și cum nimic n-ar fi fost vreodată anapoda. În acea zi cuvintele de aici vor dispărea, pentru că aceste rânduri nici nu vor fi fost scrise vreodată.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

Și dacă ne-am uni forțele? Dacă ne-am susține reciproc? Noi înșine prin noi înșine cu noi înșine pentru noi înșine. Versiuni de sine din mii și mii de lumi paralele, învățând și trăind împreună experiențe.

Dacă ne-am uni forțele, cunoștințele, experiența fiecărei secunde?

♣

Între atâtea mii și mii de lumi, imposibil să nu fie mii de eu care să facă același lucru deodată cu mine. Poate mai bine, poate mai puțin bine. Sau poate chiar la fel.

Dacă am avea felul nostru unic și special de a comunica, ne-am susține reciproc din experiența fiecărei fracțiuni de secundă. Fiecare lucru înțeles și învățat, comunicat imediat celorlalte versiuni. Care nu vor repeta pasul respectiv. Vor face altfel, diferit. Și fiecare ar comunica pe rând următoarea experiență. Iar din micile, imperceptibilele desincronizări de timp, o parte dintre versiuni ar fi cu o fracțiune de secundă în urmă și ar avea șansa de a folosi experiența și de a înainta altfel.

Bucată cu bucată, din μfracțiuni de secundă și de întâmplare, am ajunge împreună la linia de sosire mai bine decât am fi făcut-o fiecare în parte, individual.

♣

Dacă ar fi posibil.

Dacă am știi cum să ne găsim.

Dacă ne-am iubi sincer versiunile, fără să le judecăm.

Dacă am accepta învățămintele primite, fără să le blamăm când la noi nu e aplicabil.

⊥

Dacă toate acestea, am deschide multe uși. Nu dacă. Când.

Când toate acestea, vom deschide multe uși.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

Și dacă ai putea desena bucăți de realitate? 

Să zicem că ai avea nevoie de o scară.

♣

Sau de o frânghie. Una din ele, în orice caz. Pentru că vrei să ajungi până la norul alb de sus, dar e cam sus, și nu e nimic între tine și el. Doar dorința și hotărârea ta. Iar tu vrei să ajungi acolo neapărat pentru că de la el poți ajunge rapid la Soare. Sunt doar la o palmă distanță. Cel puțin privit de aici, de jos, dar nu poate fi mare diferența acolo sus, nu?.

♣

Știi bine ce ai de făcut. Iei o cariocă, îi scoți capacul, ridici mâna spre cer și apoi desenezi pe el. Carioca lasă în urmă dungi negre, mai fine, mai apăsate, mai drepte, mai puțin, depinde cum ți-a alunecat mâna.

Azi desenezi o scară. Odată terminată, pui capacul să nu se usuce carioca, verifici stabilitatea scării și urci. Urci, urci, urci, până când poți pune piciorul pe nor. De aici nu mai e mult până la Soare. Iei carioca, îi scoți capacul, ridici mâna și apoi desenezi un tobogan. Unul care coboară de jos în sus. Pui capacul, verifici stabilitatea toboganului, apoi cu toată încrederea te lași să aluneci.

⊥

Știi să faci și alte desene. Dar astea cu carioca neagră îți plac cel mai mult. Îți lasă lumea așa cum ți-o știi. Fără invenții colorate inexplicabile. Strictul necesar, atât ceri. Și îl primești, odată ce l-ai schițat.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

Și dacă aș urca pe un munte iar acolo sus, ridicând mâna, aș putea atinge cerul cu palma? 

Mi-aș plimba degetele printre stele. M-aș juca dar nu le-aș muta din loc. Aș inspira adânc. Odată cu aerul proaspăt, aș primi toate răspunsurile după care am alergat atâta timp.

♣

Acolo sus aș ști că am totul. Tot ce mi-am dorit vreodată și mai mult decât atât.

Aș spune că am ajuns, în sfârșit, acolo unde îmi doream. Și cred că aș înțelege imediat că nu este nici pe departe finalul drumului.

⊥

Dar cine sau ce aș fi? Oare. Poate un sau o ceva ce nici nu pot defini?

Sau poate am fost deja acolo, cu ani de zile în urmă, pe muntele unde atingi Cerul, de unde poți îmbrățișa tot Pământul. Fără a fi un cine sau ce, altceva decât sunt. Ci pur și simplu eu. 

Până atunci când mă voi reîntoarce acolo, mă îmbăt cu auriu de apus. Imposibil de imortalizat. Doar în suflet știu ce a ajuns pe retină. Și pentru asta nu există cuvinte. Încă. Doar gânduri. Beatitudine codată în particule de informație. Asta aș putea transmite, dacă aș știi exact cum să o fac și dacă ai știi cum să o primești.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

Și dacă monștrii nu-s veniți de sub pat?

Nici măcar unul.

♣

Dacă toți monștrii noștri sunt doar în noi, și niciunul de împrumut? Niciunul din afară, de fapt? Niciunul din amintiri trecute, niciunul citit prin cărți. Suntem rodul propriei imaginații, cu tot cu ei. Chiar de ne-ar părea similari, când povestim între noi despre ei, sunt unici și irepetabili, precum noi. Netratabili după rețete comune, de nu adăugăm și ceva personal.

⊥

Îi putem dizolva doar din interior. Fără ssshht și-un deget peste buze, nu-i nevoie să nu ne audă… Și ei vor fix același lucru, vor doar să fie transformați în cea mai bună versiune a lor, de lumină. Doar că nu o pot face singuri, oricât și-ar dori… sunt atât de legați de destinul lor încât au nevoie ca noi să vrem cu adevărat.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017