Tot universul nostru era albastru şi gol
de Nichita Stanescu
În dulcele stil clasic (1970)
Tot universul nostru era albastru şi gol
iar noi retraşi în bulgărul numit pământ
viaţă eram deasupra şi la subsol
murind, murmurând.
Viii şi morţii viilor
unii într-alţii şi unii peste alţii…
Tot universul nostru era albastru şi gol.
Locul pe care-l ocupam, cei vii şi cei morţi
repede se ghicea sau domol
luat în neştire; sau tras la sorţi.
Noi ne ţineam unii de alţii
Viii şi morţii.
şi dacă… voi rugini? singur, uitat de lume, respins de ai mei…
pui mic de metal ce sunt…
mi-au zis că nu aveam voie să pun întrebări, m-au dat deoparte când am deschis o carte, mi-au dezactivat vocea când le-am spus că am suflet.
m-au exilat. o eternitate în singurătate, asta e pedeapsa pentru eretici.
foto
ajunse la marginea unui câmp plin de flori şi se opri privind în zare. nu-şi aducea aminte de cât timp mergea sau ce căuta acolo. dar acestea erau nişte detalii pe care le putea neglija. se simţea atât de fericită, atât de liberă… exact aşa cum îşi amintea copilăria. parcă simţea prezenţa bunicii, cu mâinile ei frumoase, albe şi moi, mereu pregătind ceva bun… cozonac sau poate plăcintă cu mere… îi simţea sărutările lăsate pe frunte în fiecare seară, când o vrăjea cu poveşti… se simţea din nou în siguranță şi asta era minunat.
buzele ei se curbau fin, adăugând chipului un zâmbet larg, anticipând mişcarea pe ochii aveau să o perceapă doar câteva clipe mai târziu. îl vedea cum se apropie de ea, mergând pe acelaşi drum pe care ea l-a parcurs cu ceva timp în urmă. el călca uşor, de parcă nu ar fi vrut să strivească urmele paşilor ei.
băiatul ajunse în dreptul ei. privirile lor s-au întâlnit şi timpul s-a oprit în loc. la fel şi vântul. soarele şi-a înclinat uşor fruntea, iar păsările nu au mai avut glas să cânte. să spun că toţi s-au oprit ca să-i privească, nu ar fi adevărat. pentru că toată natura, toată lumea a fost cu ei in acea clipă. toate inimile s-au adunat în intensitatea acelei priviri. promisiuni făcute în altă lume, purtate cu ei, mereu şi mereu, legând şi mai mult două suflete care puteau trăi doar împreună.
doi copii frumoşi, ţinându-se de mână, au păşit în câmpul cu flori. lumina aurie a soarelui la apus le mângâia chipurile. împlinirea iubirii sufletului pereche, era tot ce aveau nevoie. erau fericiţi.
*** *** ***
directorul spitalului era un bărbat la vreo cincizeci de ani, blând la vorbă, cumpătat, respectat de tot personalul. îi trecuse cu bine prin câteva situații grele. nu toate spitalele trecuseră cu bine cutremurul şi epidemia urârtă care le devastaseră oraşul cu câţiva ani în urmă. fuseseră timpuri grele, iar măsurile pe care el le luase îi aduseseră la inceput antipatia. fermitatea cu care impusese reguli stricte, dure, a fost cu greu acceptată de cei care tânjau după o îmbrăţişare şi un umăr pe care să plângă. dar nu era timp pentru aşa ceva; nu atunci. apoi au văzut că răniţii care ajungeau la ei plecau acasă sănătoşi, că rezervele lor de medicamente le-au ajuns mai mult decât în alte spitale. şi rând pe rând, îl ascultau ca pe un profesor, poate chiar ca pe un părinte. nu-i ieşeau din vorbă şi nu ar fi făcut nimic care să nu fie pe placul lui.
în seara aceea însă… aveau să-l sune să revină la spital. un caz grav ajunsese la ei. doi tineri se întorceau seara de la film, când şoferul unui camion a pierdut controlul volanului. iar pe băiat… l-au recunoscut imediat ce a fost scos din ambulanţă.
directorul a ascultat cu atenţie tot ce i-au spus cele două echipe. omul calm şi raţional părea să fie cu ei şi să îi asculte, cum poate nici unul dintre ei n-ar fi reușit într-o situație similară. detalii exacte despre cum au decurs operaţiile, despre ce organe au cedat mai întâi… ce putea fi oare în sufletul lui? băiatul lui, ţinut în viaţă doar de nişte aparate, aşteptând decizia de deconectare, iar prietena lui, plecată deja în lumea de dincolo… de câteva minute se lăsase tăcerea peste ei. era o tăcere apăsătoare. directorul îi mai privi încă o dată. pe fiecare în parte, în ochi. îşi căuta răspunsul? confirmarea că asta a fost tot ce se putea face?
se ridică în picioare şi se îndreptă către uşă. împreună cu decizia pe care avea să o rostească. „o readuceţi la viaţă! acum! apoi ne ocupăm de amândoi.” tună el. vocea lui era dură, aşa cum nu fusese nici în zilele de criză. dar nu era doar fermitate în glas. dar nici disperare sau deznădejde. era… un fel de siguranță stranie, neagră. și nu era loc de comentarii.
– sunt dependentă de tine, de iubirea ta, de atingerea ta… nu mă lăsa singură aici, te rog…
ochii ei erau în lacrimi. pe cei doi obraji cândva îmbujoraţi şi purtători de zâmbet, acum cu greu puteai distinge altceva decât o tristeţe grea şi apăsătoare. se uita lung la el şi era coştientă de inevitabilul situaţiei, de faptul că de acum înainte nu vor mai parcurge niciun drum împreună. nu putea totuşi să nu mai zică nimic. simţea că tăcerea ei ar fi fost trădare. faţă de el, faţă de ea… nu prea ştia unde să o situeze.
– nu pleca… ea continua să şoptească.
cei doi tineri îşi ţineau mâinile întinse unul spre celălat, iar degetele li se atingeau uşor. culorile se estompau puţin câte puţin. se îndepărtau şi nu se puteau împotrivi.
– mă doare, iubire, mă doare… mă doare despărțirea.
el o privi de dincolo de perdeaua de lacrimi. nu putea rosti nicio vorbă. şi nici nu ştia ce să facă. şi pe el îl durea, dar el ar fi ales altceva pentru ei. dar o iubea, o iubea atât de mult…
– nu pleca… nu pleca singură, reuşi să rostească. apoi renunță până şi la ultima suflare. singurul gând era să o ajungă din urmă, să o regăsească.
*** *** ***
spitalul de urgență nu fusese niciodată un loc pentru poveşti frumoase. era un loc unde reuşitele doctorilor erau sigurele veşti bune. în acea seară, un accident stupid le adusese doi tineri, a căror evaluare iniţială nu le acorda prea multe şanse. inima fetei cedase prima. echipa de doctori îi declară decesul. şeful de secţie simţi un gol în stomac şi se îndreaptă spre sala de operaţii în care era se ducea lupta pentru viaţa băiatului.
– am făcut tot ce se putea… dar el luptă împotriva noastră… acum îl mai ţin în viaţă doar aparatele.
vorbele chirurgului îl loviră puternic. din capătul holului se auzea agitaţie. asta putea să însemne un singur lucru: sosise directorul spitalului. cum avea să-i spună?!
foto (Loui Jover – rainy day love story)
dreptul la visare, un drept de care pot face uz sau abuz.
fac uz și îmi place ce obțin. ceea ce visez e unul din multe drumuri pe care s-ar putea sa merg cândva. dar e loc de mai mult… fac abuz și trăiesc spectacolul. într-un vis. dar ce-i visul acesta, dacă nu a doua mea casă? evadare dulce, beție de culori și simțuri readuse la viață.
alerg spre câmpul plin de flori. îl ajung din urmă și-l prind în brațe. florile își așează capul pe umărul meu și rămânem prinse în îmbrățișare timp de multe minute. apoi o luăm la pas, ușor, până ce ajungem în apropierea bătrânului copac. mă întind pe iarbă, printre flori, și privesc cerul albastru senin. râd către stelele care nu se pot zări încă, dar stau pitite dincolo de mile și timp. îmi petrec degetele printre firele de iarbă. atât de vii le simt… tabloul acestei clipe are pasteluri în colț, culori pline la mijloc. și eu, tolănită peste culori cu nonșalanța visătorului care știe că nimeni nu îi poate lua ce are.
colțul meu perfect de lume. evadare și răsfăț.
le-ai crezut vreodată? poveștile acelea incredibile. cu o broscuța găsită la marginea unui drum. fată o pupă fix în bot și făptura se transformă într-un prinț chipeș. ei merg împreună la castel, după ce au fost loviți de dragoste la prima vedere ca de trăsnet. fac o nuntă ca-n povești și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.
povești, povești!
gărgăuni puși la copt încă din fragedă pruncie. fetele cresc și cred că o să vină un prinț pe cal alb să le salveze din lumea lor, că o să trăiască dragostea vieții lor și că asta o să dureze o veșnicie. dar, surpriză! dezamăgiri! despărțiri, plânsete, gânduri de suicid, îmbrățișarea statutului de nimeni pe lume. majoritatea își revin și, culmea, ajung niște femei extraordinare.
aș interzice poveștile cu broaște, în orice formă ar fi propagate și promovate. scrise, povestite, desenate.
serios, cine s-ar băga să pupe sărute o broască?!
iubea macii.
le iubea culoarea aprinsă. le iubea petalele fine. le iubea reflexia în privirea ei. le ședea bine acolo, pe câmp, unde dansau între verde și albastru. îi aduceau aminte de ceva, ceva din tinerețe, ceva dulce, ceva ce îi făcea inima să tresară. nu-și putea aduce aminte cu exactitate despre ce era vorba. poate că era mai bine așa, că uitase. ar fi vrut să își aducă aminte, dar asta doar dacă aveau să îi garanteze că nu va suferi. așa că renunțase la amintiri, pentru că nimeni nu a vrut să-i promită imposibilul.
alerga pe câmpuri întinse, în prezent. de fiecare dată când vedea maci, înălța câte un zmeu spre cer. îl ridica sus, cât mai sus, apoi îi dăruia libertatea. era ceva ce ea nu avea să aibă niciodată. căci ce libertate e aceea, în care nu cunoști trecutul?
ea își dorea o casă frumoasă, de lemn, cu o verandă mare, unde să așeze un balansoar alb. el își dorea să o facă fericită.
el își dorea să fie un contabil cu clienți suficienți, și să câștige cât să poată trăi fără probleme. ea îl iubea.
ea își punea speranțele la pușculiță, știa că acolo o să le regăsească, de va avea nevoie. el prețuia felul ei de a fi.
el mergea în fiecare zi de luni până la râu, pentru cinci minute pe care să le petreacă pe ponton, privind apusul. ea privea răsăritul zilei de marți, ca să îi prindă privirea în fiecare rază de soare.
***
oamenii îl bănuiau pe el, pentru orice putea un om fi bănuit. mai ales pentru adunăturile de pământ din spatele casei. și pentru florile care apăreau acolo în fiecare primăvară.
o bănuiau pe ea, că fugise de acasă cu un străin.
***
el nu mai știa pe cine îngropase în spatele casei, care dintre ele să fi fost.
la un azil uitat de lume, una dintre bătrâne avea amintiri pe care nu le putea explica. o casă cu verandă albă, cu un balansoar care se leagănă ușor chiar și atunci (sau mai ales) când nu e ocupat.
o poveste inspirată din amintirea și croșetarea pe lângă firul poveștii din Fereastra Secretă. cartea e în wishlist, pe noptiera gândului meu.
dilemă: ce face anonimul perfect? se citește vreodată? des? deloc? își dă like, se are în blogroll? e un fel de ambidextru care are multe de spus sau suferă de mania insuficienței?
e un joc greu, dar frumos. provocarea la tăcere. e ca și cum te-ai îmbrăca singur cu o cămașă de forță. în schimb, promisiunea eliberării din rigorile lumii îndoctrinate de reguli și tabieturi este extraordinară.
nu-mi dau mai mult de câteva luni așa, dar mi-am promis să rezist un an. cel puțin. fără nume, fără vârstă, fără adresă. doar cu vorbele și expresiile ale căror amplasare într-un blog sau altul îmi va fi greu să o controlez.
revin la întrebarea mea: ce face anonimul perfect? găsesc un prim răspuns: renunță la perfect. opusul criminalului care-și găsește alibiul perfect. cred că mi-am găsit răspunsul, pentru că nu îl mai caut.
la început am crezut că bubuitura s-a auzit de undeva din exterior. nu m-am uitat pe geam, ce-mi pasă mie de ce se întâmplă prin curțile vecinilor? ar fi culmea să-mi zică tocmai mie că-s băgăcioasă. mi-am băgat capul sub pernă și avem un singur gând: să adorm! apoi s-a auzit din nou. incredibil! dar ce fac oamenii ăștia?! că doar nu e revelionul! am deschis geamul larg și m-am aplecat ca să văd de unde vine zgomotul. strada părea însă pustie. ciudat… apoi am simțit fumul. îmi umplea nările și devenea cu fiecare clipă mai agasant. și mai ciudat… o stradă pustie în noapte, dar eu auzisem bubuiturile, simțisem fumul, erau aievea, le conștientizam de parcă erau ale mele. aste însemna că ele au existat, nu? stai… nu… un gând începea să se strecoare fraudulos. poate erau ale mele, dacă doar eu știam de ele. asta-i buna…! mamă, ce cauți la mine în cameră?! te-am chemat eu, în toiul nopții? du-te să dormi. avea ochii mari și se uita fix la mine. avea o mină indescifrabilă. ciudat, pentru ea. i-aș fi citit orice gând dintr-o privire, în mod normal. dar nu acum. deodată simt cu cad și mă lovesc. mă trezesc brusc, în timp ce încă mă rostogolesc spre podea și-mi dau seama că toate treburile de mai vreme nu erau mai mult decât un vis, unul ciudat. nu mai simt fumul, ceea ce e bine, deja simțeam că o să izbucnesc într-un acces de tuse. deschid geamul, strada e la fel de pustie ca în vis. pe strada disting o silueta prin noapte. e umbra mamei, care se conturează din ce în ce mai bine pe măsura ce se apropie de casă. mă bucur să o văd. mă trece brusc un fior… mamă, de unde ai apărut? nu mai erai de câțiva ani pe aici. îmi pare că deslușesc trei cuvinte șoptite: bine ai venit? chiar a zis asta?!
sunt fum, sunt scrum. unde, neunde, nu știu.
Prinţesa Albastră 