iubea macii.
le iubea culoarea aprinsă. le iubea petalele fine. le iubea reflexia în privirea ei. le ședea bine acolo, pe câmp, unde dansau între verde și albastru. îi aduceau aminte de ceva, ceva din tinerețe, ceva dulce, ceva ce îi făcea inima să tresară. nu-și putea aduce aminte cu exactitate despre ce era vorba. poate că era mai bine așa, că uitase. ar fi vrut să își aducă aminte, dar asta doar dacă aveau să îi garanteze că nu va suferi. așa că renunțase la amintiri, pentru că nimeni nu a vrut să-i promită imposibilul.
alerga pe câmpuri întinse, în prezent. de fiecare dată când vedea maci, înălța câte un zmeu spre cer. îl ridica sus, cât mai sus, apoi îi dăruia libertatea. era ceva ce ea nu avea să aibă niciodată. căci ce libertate e aceea, în care nu cunoști trecutul?
Prinţesa Albastră 