ajunse la marginea unui câmp plin de flori şi se opri privind în zare. nu-şi aducea aminte de cât timp mergea sau ce căuta acolo. dar acestea erau nişte detalii pe care le putea neglija. se simţea atât de fericită, atât de liberă… exact aşa cum îşi amintea copilăria. parcă simţea prezenţa bunicii, cu mâinile ei frumoase, albe şi moi, mereu pregătind ceva bun… cozonac sau poate plăcintă cu mere… îi simţea sărutările lăsate pe frunte în fiecare seară, când o vrăjea cu poveşti… se simţea din nou în siguranță şi asta era minunat.

buzele ei se curbau fin, adăugând chipului un zâmbet larg, anticipând mişcarea pe ochii aveau să o perceapă doar câteva clipe mai târziu. îl vedea cum se apropie de ea, mergând pe acelaşi drum pe care ea l-a parcurs cu ceva timp în urmă. el călca uşor, de parcă nu ar fi vrut să strivească urmele paşilor ei.

băiatul ajunse în dreptul ei. privirile lor s-au întâlnit şi timpul s-a oprit în loc. la fel şi vântul. soarele şi-a înclinat uşor fruntea, iar păsările nu au mai avut glas să cânte. să spun că toţi s-au oprit ca să-i privească, nu ar fi adevărat. pentru că toată natura, toată lumea a fost cu ei in acea clipă. toate inimile s-au adunat în intensitatea acelei priviri. promisiuni făcute în altă lume, purtate cu ei, mereu şi mereu, legând şi mai mult două suflete care puteau trăi doar împreună.

doi copii frumoşi, ţinându-se de mână, au păşit în câmpul cu flori. lumina aurie a soarelui la apus le mângâia chipurile. împlinirea iubirii sufletului pereche, era tot ce aveau nevoie. erau fericiţi.

*** *** ***

directorul spitalului era un bărbat la vreo cincizeci de ani, blând la vorbă, cumpătat, respectat de tot personalul. îi trecuse cu bine prin câteva situații grele. nu toate spitalele trecuseră cu bine cutremurul şi epidemia urârtă care le devastaseră oraşul cu câţiva ani în urmă. fuseseră timpuri grele, iar măsurile pe care el le luase îi aduseseră la inceput antipatia. fermitatea cu care impusese reguli stricte, dure, a fost cu greu acceptată de cei care tânjau după o îmbrăţişare şi un umăr pe care să plângă. dar nu era timp pentru aşa ceva; nu atunci. apoi au văzut că răniţii care ajungeau la ei plecau acasă sănătoşi, că rezervele lor de medicamente le-au ajuns mai mult decât în alte spitale. şi rând pe rând, îl ascultau ca pe un profesor, poate chiar ca pe un părinte. nu-i ieşeau din vorbă şi nu ar fi făcut nimic care să nu fie pe placul lui.

în seara aceea însă… aveau să-l sune să revină la spital. un caz grav ajunsese la ei. doi tineri se întorceau seara de la film, când şoferul unui camion a pierdut controlul volanului. iar pe băiat… l-au recunoscut imediat ce a fost scos din ambulanţă.

directorul a ascultat cu atenţie tot ce i-au spus cele două echipe. omul calm şi raţional părea să fie cu ei şi să îi asculte, cum poate nici unul dintre ei n-ar fi reușit într-o situație similară. detalii exacte despre cum au decurs operaţiile, despre ce organe au cedat mai întâi… ce putea fi oare în sufletul lui? băiatul lui, ţinut în viaţă doar de nişte aparate, aşteptând decizia de deconectare, iar prietena lui, plecată deja în lumea de dincolo… de câteva minute se lăsase tăcerea peste ei. era o tăcere apăsătoare. directorul îi mai privi încă o dată. pe fiecare în parte, în ochi. îşi căuta răspunsul? confirmarea că asta a fost tot ce se putea face?

se ridică în picioare şi se îndreptă către uşă. împreună cu decizia pe care avea să o rostească. „o readuceţi la viaţă! acum! apoi ne ocupăm de amândoi.” tună el. vocea lui era dură, aşa cum nu fusese nici în zilele de criză. dar nu era doar fermitate în glas. dar nici disperare sau deznădejde. era… un fel de siguranță stranie, neagră. și nu era loc de comentarii.

foto