– sunt dependentă de tine, de iubirea ta, de atingerea ta… nu mă lăsa singură aici, te rog…

ochii ei erau în lacrimi. pe cei doi obraji cândva îmbujoraţi şi purtători de zâmbet, acum cu greu puteai distinge altceva decât o tristeţe grea şi apăsătoare. se uita lung la el şi era coştientă de inevitabilul situaţiei, de faptul că de acum înainte nu vor mai parcurge niciun drum împreună. nu putea totuşi să nu mai zică nimic. simţea că tăcerea ei ar fi fost trădare. faţă de el, faţă de ea… nu prea ştia unde să o situeze.

– nu pleca… ea continua să şoptească.

cei doi tineri îşi ţineau mâinile întinse unul spre celălat, iar degetele li se atingeau uşor. culorile se estompau puţin câte puţin. se îndepărtau şi nu se puteau împotrivi.

– mă doare, iubire, mă doare… mă doare despărțirea.

el o privi de dincolo de perdeaua de lacrimi. nu putea rosti nicio vorbă. şi nici nu ştia ce să facă. şi pe el îl durea, dar el ar fi ales altceva pentru ei. dar o iubea, o iubea atât de mult…

– nu pleca… nu pleca singură, reuşi să rostească. apoi renunță până şi la ultima suflare. singurul gând era să o ajungă din urmă, să o regăsească.

*** *** ***

spitalul de urgență nu fusese niciodată un loc pentru poveşti frumoase. era un loc unde reuşitele doctorilor erau sigurele veşti bune. în acea seară, un accident stupid le adusese doi tineri, a căror evaluare iniţială nu le acorda prea multe şanse. inima fetei cedase prima. echipa de doctori îi declară decesul. şeful de secţie simţi un gol în stomac şi se îndreaptă spre sala de operaţii în care era se ducea lupta pentru viaţa băiatului.

– am făcut tot ce se putea… dar el luptă împotriva noastră… acum îl mai ţin în viaţă doar aparatele.

vorbele chirurgului îl loviră puternic. din capătul holului se auzea agitaţie. asta putea să însemne un singur lucru: sosise directorul spitalului. cum avea să-i spună?!

foto (Loui Jover –  rainy day love story)