între agitația zilei și câte și mai câtele serii, locul ce rămâne a fi trăit e strâmt, ca un culoar de alergare. fiecare tură de stadion nu mă duce mai aproape de final, ci direct la începutul zilei de mâine.

refuz trecerea zilelor în goana roții timpului.

unde e fuiorul, unde e bătrâna cu părul alb ce toarce firul vremii, unde e poarta spre tărâmul din basm, unde e basmul cu care ne-au mințit copilăria, unde e izvorul cu apă repede curgătoare, unde e visul unei tinereți fără bătrânețe, unde e tot ceea ce nu există?

mă întind pe podea, ca și cum m-aș așeza în iarbă. îmi închid ochii zâmbind, ca și cum grijile de mâine nu au existat niciodată. mă las în voia gândurilor, ca și când.

ca și când orice aș vrea ar putea căpăta formă. ca și cum gândul ar lua o bucată de energie, una de timp și una de omenie. ca și cum le-aș frământa în mâini ca pe-un aluat. ca și cum ar dospi și de sub ștergar s-ar ridica un vis. ca și cum ar fi un vis perfect. ca și cum visul m-ar trage de mânecă și mi-ar spune că ceea ce trăiesc este realitatea, așa perfectă cum nici să mi-o imaginez nu îndrăzneam.

pe aripi de vânt ispititor plutesc spre locul ce promite culori ale bucuriei, aer sărat, foșnet de valuri, albastru sus, albastru jos, liniște, înțelegere, timp care trece lin. îmi sprijin capul în palme și privesc în zare… o întindere de apă perfectă. soarele mă mângâie ușor, iar timpul meu stă în loc. ca și cum aș fi aici… ia loc lângă mine, să visăm frumos cu ochii deschiși.

trecuseră câteva ore bune de când mă trezisem, dar starea de eu-nu-vreau-să-fac-nimic era încă la ea acasă. se instalase atât de bine, atât de real, încât nu mai cunoșteam diferența între ceea ce ar fi trebuit să fie și ceea ce era. un pic de lene, de alene, de îndelete, pe perna moale, la soare… puncte puncte și încă un șir de puncte puncte. că așa merge treaba, cătinel.

am deschis ochii, i-am rotunjit și am privit lung și întrebător pe sub sprâncenele ridicate. reflexia din oglindă mă privea, la rândul ei, cu un aer răbdător dar și ușor circumspect.

mi-am dus privirea spre geam, dincolo de prezent, apoi din nou spre oglindă. gândurile mele se jucau ciudat printre cotloanele minții. de mirare și minunare. de cum devenisem pisică.

[foto]

fie-ți teamă, căci noaptea plină de surprize este!
coboară din cer, la vale de lună, acolo unde loc de popas se găsește.
nu sta mai mult de o clipă, avânt tu ia-ți și zboară!
fâl fâl fâl. fâl fâl.

în liniștea căzută a serii, un descântec se auzea. fundal sonor înfundat, se relua cu fiecare fugă a acului pe discul de vinil. făptura îngrozită de povestea ce avea să îi bântuie visele trase firul pick-up-ului din priză. în liniștea serii, se auzeau frunzele mângâiate de vânt. făptura zâmbi ușor, cu inima împăcată a celui ce a dus încă o zi la bun sfârșit.

fâl fâl fâl.
discul își reluă mișcarea. fără curent, mașinăria se hrănea din noapte.

[foto]

râuri curg,
lacrimi din cer,
peste mine
peste noi

eu râd
afon
sau poate
invincibil

îţi povestesc
laconic
de timpul
reversibil

faţă
cu două măşti
îmi spui
[ha, ha! pe bune?]

tu te-ai pierdut
de nu te ştii
eu însă
trag

trag de viaţă
trag la plug
mi-o trage viaţa
trag de mine

ieri mă gândeam
că poate azi
azi mă gândesc
de ce nu ieri

am aruncat
un deget
în furtună
fără de mine

eu îl urmez
tăcut de mută
mă duc la vale
sau la cer

incert
inexplicabil
inedit
chiar improbabil

nu-i pardonabil
dar ce dacă
lumea oricum
ştie atât, să tacă

bezmetic
când alerg
sub ploaie
viaţă prind

tu, strălucește!
tu, făptură,
când ţi-o fi greu
zâmbește

vorbe de duh
şi ghilimele
citează
însuşeşte-ţi

nu te uita
în urmă
ai fi unicat
ce paradox

dar tu
nu poţi trăi
prea jos
prea gol

atunci
ridică-te-n picioare
şi urlă
sparge, fă ce vrei

dar pe tăcute
nu-i aşa
nu-i bine
să te ştie

te clatini în zadar
ei te vor tare
te vor de zid
până la suflet

dar eu te ştiu
privighetoareo
tu torci
furtuni

tu te ridici
ca doamna phoenix
surprinzător
de rece

ai planuri mari
dar paşii mici
înaintezi ciudat
aleator

cine te-o ştii
mai bine
decât mine
chiar nimeni

făptură dragă
ce-mi eşti tu
formă de mine
fii bine.

© scris-a prințesa albastră într-o zi de aprilie, şase

era un ghem de emoţii. îşi dorea cerul, pentru întinderea sa. îşi dorea aripi, să plutească liber deasupra tuturor. nu tânjea după ce aveau alții și ea nu, era altceva.

își dorea să simtă fluturi, doar că ea nu iubea pe nimeni, pe cine ar fi putut iubi? iar ea oricum iubea toate făpturile lumii, cum ar fi putut face diferența? cum ar fi putut fi unul mai bun de iubit decât altul?

își dorea să fie mai aproape de soare, să îi stingă gândurile grele. își dorea soare, să topească toate coliviile lumii.

își dorea să fie acolo sus, în liniște, să nu aibă pe cap probleme lumești. să se plimbe cu luna și stelele. să fie zi sau noapte, când vrea.

își dorea cunună de flori, petale fiori. să simtă, să trăiască plin fiecare clipă.

își dorea tăcere. a ei. a altora.
[ . . . ]

își dorea, de fapt, suflarea sinceră a vântului. își dorea… nimic mai mult decât simplitatea curată a vieții. ceva atât de simplu în fapt, dar atât de greu de găsit.

eram un ghem de dorințe și speranțe.

foto

gânduri stol, aleargă încotro văd cu ochii. se așează pe ramuri de nori, secunde mai lungi sau mai scurte. plonjează apoi în gol, frenetic, cântând indescifrabil. mișcările ample ale aripilor au un ceva ce îmi inspiră încredere. un ceva ce îmi amintește că proprietarul de drept sunt eu. nu le voi lăsa niciodată să plece prea departe. ai tras vreodată cu praștia, iar ținta să îți arunce înapoi încărcătura? iar tu, să râzi. să râzi de parcă ăsta era cel mai natural lucru care putea să ți se întâmple. gândul râde la mine și eu râd la el.

foto

vineri seara, târziu
trag linie după tot ce a fost şi-mi declar independenţa de lume. dau jos haina de piele standard, aceea uşor de digerat tuturor şi redevin eu. n-am mai fost eu de cinci zile, aşa că îmi ia ceva timp . sunt însă hotărâtă să scap de tot ceea ce mă trage înapoi. în liniștea serii, păsările câmpului îmi cântă bucuria. stelele sclipesc colorat veşti din lumi îndepărtate. weekend, cât te-am așteptat!

sâmbătă, de-a lungul zilei
clipe, zâmbete, râsete, fluturi, lacrimi, bucurii, întristare, grijă, fum, groază, tensiune, punct culminant, rupere de nori, lumină din fulgere, lumină solară, lumină incandescentă, vânt, îmbrățișări, simțăminte, viață.

duminică
înainte ca soarele să îşi înceapă apusul, deschid dulapul. în partea de jos e sertarul secret care se deschide doar la exercitarea corectă a presiunii asupra unui colţ. acolo e colecţia mea de măşti. nu multe, doar cât să acopere câteva stări sufletești. aleg una sau două pentru noua săptămână, să pot ieşi în lume. căci cine ar putea accepta o floare de ghiveci? m-ar acuza de tot ceea ce ei nu pot înțelege. m-ar acuza de fixism, de stabilitate, de linişte, de înrădăcinare, de teluric, de renaştere, de înflorire, de drag de soare, de instigare la schimbare, de consum redus de orice, de tăcere. iar eu nu pot renunța la ceea ce sunt, la jumătățile mele de măsură.

[foto]

mi-e dor de colțul meu de lume, mi-e dor de zilele când doar închideam ochii și puteam fi oriunde în clipa următoare. mi-e dor de clipe atât de apropiate și totuși atât de îndepărtate. mi-e dor de vara trecută. mi-e dor de fulgii mari de nea din iarna asta. mi-e dor chiar și de răsăritul dimineții de mâine.

mă îndepărtez de prezentul gol și caut un loc departe, un loc numai al meu, un loc rupt din vise frumoase. am atât de multă nevoie de el, iar el parcă fuge de mine. îl simt sub tălpi, îl respir. dar cu fiecare pas pe care îl fac, e mai departe. îl regăsesc în bucăți de vise, dar visele nu sunt făcute să rămână cu noi peste zi. îl regăsesc în rămășițe din mine, dar nu sunt făcută să îl pot duce cu mine oriunde. poate că nu mai știu cum să-l caut cu mintea. poate că e nevoie să pornesc școlărește, să-mi fac temele și să iau premiul întâi, nu doar o notă de trecere. prima temă, privește.

Această prezentare necesită JavaScript.

într-un univers în expansiune, singura poziţionare de care dispun este cea a unui punct într-o mulţime ale cărei margini se contractă. supus unor astfel de forţe care prezintă voinţă contrar opusă una alteia, individul, unitatea de bază a societății, pare să aibă un comportament difuz, ambiguu. privit din avion, din satelit sau de pe lună, individul pare un derutat. împreună cu semenii săi, devine parte a unei mulţimi de indivizi derutaţi, prinşi într-o mişcare browniană fără căpătâi. totuşi, mulţimea astfel construită îşi capătă propria identitate şi privită din acelaşi avion, satelit sau de pe lună, se prezintă impecabil. conştiinţa colectivă prinde astfel aripi de încredere, iar individul împrumută şi îşi însuşeşte comportamentul colectiv. aceasta a fost o scurtă demonstrație despre cum tâmpitul individual se crede mare şi tare, eu ajung să mă aberez în voie iar voi, dragii mei, să urmăriți până la capăt aceste rânduri. iată cum fără a mă priva de somn sau de hrană, ajung să am creierul mâncat de viermele incapacităţii colective de a naşte procese viabile şi eficiente în cadrul societății noastre. acesta este şi motivul lipsei mele din ultima perioadă, ca urmare a distorsiunii temporale pe care o creează viroza care se plimbă prin oraş şi atacă după un algoritm propriu, a suprasolicitării psihice pentru care nu pot decât să mulţumesc aparatului legislativ fără logică stabilă şi care nu prezintă urme de însănătoșire în curs şi nu în ultimul rând ţin să menţionez un foarte dezvoltat umor nehazliu al jucătorului de nu-te-supăra-frate pe al cărui tablă sunt un pion. niciodată nu mi-a plăcut jocul ăsta. nici acum.

baba iarnă n-are dinţi. şi cum e toată un zâmbet când ninge frumos, figura ei îţi dă fiori.

baba iarnă n-are frică. se întinde peste tot, posedă, se-nghesuie, se-adună, acaparează vizual toate planurile prin extincţia culorii. iar asta duce fiorii de-a lungul spinării până la zgribulirea totală a fiinţei.

baba iarnă e atotputernică. ea ia, ea rar dă. iar când dă, dă poveşti. frumoase, ce-i drept, dar letale. iar noi am învăţat să ne camuflăm de ea, sub haine groase şi în case ce n-o lasă înauntru.

cred că baba iarnă e, de fapt, o puştoaică. se joacă ghiduş cu noi, inocentă şi frivolă în acelaşi timp. nu ştie ce-s alea consecinţe, nu-i pasă ce lasă în urmă.

 * * *

un fulg coboară săltăreţ, alunecând pe-o poală de vânt. mai schimbă o vorbă, mai alunecă, mai fuge un pic. se-aşează comod într-un loc, peste altul, aşteptâns să-l ia în braţe pe următorul. nu ştie dacă asta îi e viaţa sau moartea. ca el, mii. ca mii, milioane. ca milioane, o iarnă.

iarna e o mare de fulgi.