într-un univers în expansiune, singura poziţionare de care dispun este cea a unui punct într-o mulţime ale cărei margini se contractă. supus unor astfel de forţe care prezintă voinţă contrar opusă una alteia, individul, unitatea de bază a societății, pare să aibă un comportament difuz, ambiguu. privit din avion, din satelit sau de pe lună, individul pare un derutat. împreună cu semenii săi, devine parte a unei mulţimi de indivizi derutaţi, prinşi într-o mişcare browniană fără căpătâi. totuşi, mulţimea astfel construită îşi capătă propria identitate şi privită din acelaşi avion, satelit sau de pe lună, se prezintă impecabil. conştiinţa colectivă prinde astfel aripi de încredere, iar individul împrumută şi îşi însuşeşte comportamentul colectiv. aceasta a fost o scurtă demonstrație despre cum tâmpitul individual se crede mare şi tare, eu ajung să mă aberez în voie iar voi, dragii mei, să urmăriți până la capăt aceste rânduri. iată cum fără a mă priva de somn sau de hrană, ajung să am creierul mâncat de viermele incapacităţii colective de a naşte procese viabile şi eficiente în cadrul societății noastre. acesta este şi motivul lipsei mele din ultima perioadă, ca urmare a distorsiunii temporale pe care o creează viroza care se plimbă prin oraş şi atacă după un algoritm propriu, a suprasolicitării psihice pentru care nu pot decât să mulţumesc aparatului legislativ fără logică stabilă şi care nu prezintă urme de însănătoșire în curs şi nu în ultimul rând ţin să menţionez un foarte dezvoltat umor nehazliu al jucătorului de nu-te-supăra-frate pe al cărui tablă sunt un pion. niciodată nu mi-a plăcut jocul ăsta. nici acum.