Mai nesănătos decât o obsesie este doar obiceiul de a o păstra intactă.

a fost o zi de vineri când l-am văzut prima dată. a trecut pe lângă mine fără să mă observe. eu însă i-am reținut chipul, odată pentru totdeauna. blond, cu părul lăsat puțin în vânt. razele soarelui îi conturau profilul. era înalt și frumos. cel mai frumos. iar eu eram nimic mai mult decât un pui de om care se îndrăgostea pentru prima dată și avea să păstreze pe retină fiecare detaliu, observat sau imaginat.

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

mă îndreptam fericită spre casă. un examen greu era deja amintire și chiar luasem o notă de care să fiu mândră. mă grăbeam pentru că seara aveam întâlnire. iubitul meu nu accepta să ajung cu întârziere, lucru care cumva îmi stătea în fire, așa că trebuia să am grijă cum mă încadrez în timp. eram deci hotărâtă să nu mă opresc nicăieri pe drum.

și nici nu m-am oprit, doar inima a făcut-o. inima a rămas pironită-n loc, lângă semaforul din apropierea școlii. acum era parcă mai frumos, mai semeț, mai inabordabil. l-am fixat puțin cu privirea, dar fără succes. nu am insistat mai mult. până la urmă, avusesem nevoie de ani de zile ca să-i uit ochii, nu era cazul să stric totul tocmai acum. între timp, știam cine e, unde stă… dar la fel cum le aflasem, la fel voiam să le uit. ce sens ar fi avut să mă agit acum pentru o cauză pierdută din start?

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

va trece timp, vor trece vieți. două vieți. una a ei, una a lui. vor fi bătrâni și le vor fi trăit pe toate. vor fi iubit, vor fi trăit cum au știut mai bine. ea va merge domol spre casă, îmbrăcată elegant, ca întotdeauna. se va opri la semafor, iar gândul îi va fi la nepoții plecați la studii prin țări străine. mașinile încetinesc și ea așteaptă să se facă verde dintr-o secundă în alta.

simte o atingere ușoară pe umăr și își întoarce privirea. pietonii trec pe lângă ea, se duc rânduri-rânduri. se face roșu, se face verde din nou. ochii ei mari îl privesc. anii l-au nins și pe el. îl recunoaște poate chiar cu o clipă mai devreme de a-i întâlni privirea, poate chiar din clipa când i-a atins umărul. era deja mult prea bătrână pentru a se juca de-a mândra. îi zâmbește ușor. privirea îi coboară spre buchetul imens de trandafiri care își făcea apariția din spatele lui.

– Îți mulțumesc pentru ca ai fost visarea mea, frumoasă doamnă! Ai fost visarea fiecărei clipe, speranța fiecărui an ce l-am trăit. Te-am iubit deși te-am pierdut înainte să te am… Îmi pare rău… îți mai pot spune? mă vei putea ierta vreodată? ca te-am iubit de la distanță, că nu ți-am fost aicea când m-ai vrut, că altă viață ți-ai făcut?

Lacrimi grăbite i se prelingeau pe față… și îl privea cum pleacă, cum se duce… el, care a ținut să-i spună toate acestea, atât de crud că n-a lăsat-o vreun răspuns să-i poată da…

• originalul, aici: http://ultimasuta.ro/2013/06/21/vendredi-toujours-lamour/
• sau, de fapt, aici: https://www.wattpad.com/story/4005114/parts

Au trecut ani. Și astăzi pot spune cu convingere că nu timpul vindecă.
Nu timpul, în sensul trecerii lui.
Ci timpul ca generator de clipe.
Iar clipa când recunoști, când te privești în suflet, când îți dai voie să fii, să îmbrățișezi viața așa cum este ea, aceea e clipa de care ai nevoie.
Și dacă e să fie scrisul, atunci scrisul să fie eliberarea mea.
Și pentru fiecare făptură de pe Pământ există ceva ce vindecă și creează.
O pasiune care să te crape în bucăți, ca să ai de unde să te aduni.
Un hobby care să îți capteze cu adevărat atenția.
O îndeletnicire care să te transforme în ceea ce ești și ai fost mereu.

Ceea ce îi doresc fiecăruia, să își afle calea.

așa a fost în stele scris

să ne întâlnim la intersecții

să ne privim în ochi, în gând, în vis,

să ne ciocnim inexplicabil

în variante inedite

de om cu om

sau om cu gând

sau om cu întâmplare

și om cu loc

și loc cu om

și vânt de dor cu vânt de nou

și glas vioi cu apus domol

și tunet cu tăcere

și te întrebi de s-o numești cumva

dar cum?

ce-i întâmplare? ce-i predestinare?

ce-i drum croit din tot ce faci?

și ce era de neschimbat?

e o buclă de context întortocheată

ce ar putea s-arate

că drumu-i bun

că prins în centrifuga ei, mergi mai departe

așa „a fost să fie”?

așa „s-a întâmplat”?

sau poate tu ai generat-o?

sau nici că ar fi posibil

ci se creează de la sine

când timpul vine.

Când unești punctele, ca într-o carte de desenat pentru copii, descoperi cum se cascadează înțelesuri, acțiuni și reacțiuni. Te poți amuza. Te poți minuna. Poți căuta să găsești T0, ca să poți porni oricând o altă buclă, una a ta, cu scop precis, c-un vis în ea.

Bucle de context frumoase, armonioase, bucle de context dureroase, de toate poți traversa. Și toate te transformă spre mai bine, spre devenirea ta. Cu o condiție însă: să le lași să lucreze, să fie, să le accepți, să nu le anulezi menirea.

Poate că e nevoie de o buclă de context evidentă, pentru ca să înțelegi ce este una – în măsura omenească posibilă de a înțelege așa ceva. Și poate atunci îți dai seama în câte ți-ai mai prins viața, pe câte le-ai respins, pe câte le-ai stricat și câte te-au crescut.

Și când nu îți dai seama care a fost cu adevărat începutul unei bucle, când oameni și vorbe sau fapte au decurs în lanț, eu pot doar să trag concluzia că s-au aliniat niște planete și întâmplări, că fiecare participant a fost acolo la momentul potrivit, prin urmare fiecare în parte pe drumul său cel bun, nu deviat – prezența în buclă fiind o confirmare.

Mă poartă gândul într-un singur sens mai departe. Nu poți crea o buclă de context de unul singur. Nu-ți poți auto-provoca nestingherit întâmplările viitoare doar prin ceea ce faci, chiar de poate părea astfel. Ești un pion important, pentru tine și pentru alții, cu siguranță. Dar e nevoie de mai mult decât de unul. Viața este, până la urmă, un miracol. Este un Univers în mișcare. Este un Dumnezeu ce poartă de grijă. Și El este sumă de noi.

© Iustina Dorobanțu, noiembrie 2017

γ

Roberta conducea spre casă, obosită și îngândurată. Nu mai erau oameni pe străzi la așa o oră târzie, ceea ce era perfect. Avea grijă doar ca piciorul să nu îi joace feste pe accelerație, mai ales pe caldarâmul ud.

Într-o clipă, prea târziu ca să mai poată opri sau vira fără să se asigure, zări puiul mic împleticindu-se în mijlocul străzi. Era mare – sau mic – cât un ou. Mergea legănat, așa că îl încadră rapid în categoria “pui de rață de câteva zile”. Trase ușor de volan, cât să-i permită să-l depășească fără să-l atingă, printre roțile mașinii. Privi instinctiv în oglinda retrovizoare ca să se asigure că totul este în regulă. Puiul era prea mic pentru a fi remarcat clar, dar ceva mișca totuși în depărtare. Deci era ok și mergea. Pentru câteva fracțiuni de secundă avu liniștea asta. Apoi zări rața alergând spre el, cercetându-l. Și înțelese. Dacă ar fi fost ok, ea n-ar fi avut altceva de făcut decât să-l împingă ușor spre marginea drumului. Dar ea rămase în mijlocul străzii, aplecată spre el.

Toată seara, Roberta fu măcinată de un teribil și apăsător sentiment de vinovăție. A făcut un rău. A făcut un rău fără să vrea, dar a lăsat în urmă o mamă fără pui, sau cu un pui care va umbla schilodit toată viața. Avea mari dubii și asupra compasiunii gospodarilor ce creșteau rațele, pentru care un pui lipsă va însemna doar o masă în minus. Poate și o pernă mai puțin. Unde să se fi întors, ce ar fi putut face? Să-i zică “îmi pare rău”? Dar ce valoare ar fi avut? Și oricum… ce ar fi putut să îi transmită unei vietăți care grăiește altfel?… Ce ar fi putut să-i spună unei mame disperate, a cărei vorbă nu o cunoaște?

Întâmplarea o răvăși incredibil de mult… cum se făcea că ea ajunge să schimbe destine fără să fi intenționat… inevitabil se gândi la puiul ei de om care o așteapta acasă.

α

Privind-o pe ecranul mare, întins pe tot peretele, își aduse aminte una dintre zilele de  pe vremea când mergeau la școală. Profesorul le tot spunea câte vor avea de învățat în timpul stagiului…

   – Veți învăța să gestionați cele mai copleșitoare emoții, să vă înțelegeți trăirile, să vă puneți ordine în gânduri, să vă repoziționați și să o luați de la capăt.

Toată clasa îl privea cu gura căscată. Doar Roberta îndrăzni să întrebe, șoptit:

   – Și dacă nu? Dacă nu o să învățăm să ne ținem în frâu emoțiile? Dacă o dăm în bară?

Peste zumzăitul dezaprobator al clasei, profesorul rosti ferm doar câteva cuvinte. Roberta îngheță; iar restul clasei era deja impasibil, prins cu alte preocupări.

Cum o privea pe ecran, David reauzi în minte glasul profesorului, repetând din amintire vorbele o dată și încă o dată și încă o dată. În ziua aceea, de cum ieșise pe ușa clasei, uitase răspunsul dat de profesor. Dar acum îi răsuna clar în cap. “Vei pierde și noi vom ști asta”. Bun, asta era clar pentru el, dar nu avea importanță. Voia să o ajute. Și voia să nu se știe. Să nu se afle ceea ce se petrecea cu ea.

Pe cât era ea de apăsată de situație, ca o copilă abia intrată în viață, pe atât el avea  deja la activ o mulțime de compromisuri și acte de trădare. Ca să vezi… unde e de fapt stagiul! își zise rânjind. Avea să rezolve situația, așa cum învățase să o facă cu mult timp în urmă, mult înaintea altora de vârsta lui.

© Iustina Dorobanțu, noiembrie 2017 (fragment…)

i se prelinse pe obraz. curse lin, rapid, știind că trebuie să îi facă loc următoarei. și iată! își spunea, e ca mersul pe bicicletă. nu uiți cum să plângi. poate că te bucuri temporar de uitarea acestei îndeletniciri, dar când Timpul o cere, o faci din nou. de parcă nu a trecut decât o secundă și două clipiri de ochi de ultima dată. se amăgea cu vorbe goale, fără de noimă, în timp ce șiroaie de lacrimi îi alunecau pe obraz. își spunea toate cele ce ar fi trebuit să le tacă. își aducea aminte lucruri neîntâmplate, bănuieli și istorii inventate care nu făceau decât să îi susțină o fata morgana jalnică și abătută. își plângea anii de parcă plângea secolele. își plângea alegerile de parcă plângea durerea lumii. plângea tot ce nu mai plânsese de luni bune. și pentru câteva clipe, crezu că va reîncepe să plângă, crezu că visele se sting când vin zorii. apoi își spuse cel mai dulce cuvânt. nu. și cu „nu” în simțiri, întinse cu dosul palmei picăturile sărate peste obraji. își chemă la luptă toți ostașii minții și inimii, își făcu ordine în gânduri și planuri noi. și făcu ceea ce știa că trebuie să facă pentru a alunga gândurile de falsă împovărare. își puse cea mai cea ținută sport pe care o avea și îi dădu minții de lucru să aibă grijă de ceea ce se găsea de la gât în jos, nu deasupra. în scurt timp, ordinea era din nou restabilită. și poate că lacrima strivită de obraz încă așteaptă o alta, dar așteptarea îi va fi în van.

numai lacrimă să nu fii. precum apari din nimic, la fel dispari. precum ești simetrie, așa ești doar un rest împrăștiat. precum ești sare, așa ești urmă. precum ești parte și te pierzi printre restul, așa ești singură când rămâi ultima. numai lacrimă să nu fii, căci nimeni nu te va iubi îndeajuns cât să te vrea o viață.

numai lacrimă să nu fii, decât de bucurie.

© Iustina Dorobanțu, noiembrie 2017

alerg de un timp. alerg cu toată puterea, alerg și-mi este răsuflarea grea. îmi știu pașii înaintând, îmi văd tălpile ajungând rând pe rând una în fața celeilalte, alerg de parcă aș urca un munte prea abrupt. alerg ca-n vis, cu gleznele de plumb. îmi simt genunchii mult prea îndoiți, trăgând să se apropie de pământ, dar încă mă ascultă. încă un pas, încă unul, încă unul. le cer, le poruncesc, ajung să-i implor să nu cedeze, nu acum. încă un pas. știu că-i vis, știu că e alergarea mea de vis. dar nici gând să renunț la mine. n-am s-o fac nici de știu că în curând mă voi trezi. voi alerga, nu-i voi lăsa să mă ajungă din urmă.

alerg îndărăt. picioarele mă trădează, înaintează mai greu decât se rotește Pământul sub mine. și cu fiecare pas înapoi sunt mai aproape motivul fugii mele.

în mod normal, e momentul în care îmi strig că trebuie să ies din vis. dar pentru prima dată în viața mea știu ce am de făcut. lipită de zidul casei apărute în mod inexplicabil și binecuvântat în fața mea, îmi țin respirația. să nu deranjez tăcerea lumii. să o las neclintită, ca și cum n-aș fi. ei trec pe lângă mine, la centimetri distanță, confuzi și neștiind încotro s-o ia.  se opresc și se sfătuiesc. eu respir rar, cât pot de rar, potolindu-mi inima, nu cumva să i se audă bătăile. și-ajung să fiu calm, să fiu tăcere, să fiu invizibil. ajung să fiu mai ușoară decât aerul, de-o imperceptibilitate dincolo de înțeles și admisibil. constat cu un surâs ușor cum am căpătat putere asupra visului, cum am un cuvânt de spus cu privire la personajul meu. nu departe se conturează o terasă cu mese albe, cu modele întortocheate de metal. parcă mă cheamă la o cafea, la așezare și o vorbă. îmi aleg o masă îndepărtată de lume, mă așez și petrec noaptea până spre zori, ascultând glasurile învecinate prinse în conversații. îmi savurez trucul, cine știe cât timp va trece până când îl voi putea replica.

© Iustina Dorobanțu, noiembrie 2017

dacă întunericul este absența luminii

dacă lumina se joacă prin umbre

dacă formele umbrelor s-au așezat prima oară în lumea creatorului lor

dacă privitorul vede dincolo de realitatea sa, în a celuilalt

dacă Soarele nu luminează, dar noi asta vedem

dacă ne trimite căldură, dar noi percepem lumina din ea

dacă nici căldura nu este ce pare

ci doar vibrația energiei

atunci înțeleg de ce tremură umbra sub lumina lumânării.

© Iustina Dorobanțu, noiembrie 2017

Viața începe dincolo de limitele tale. Viața începe acolo unde ceea ce faci nu se încadrează în tiparele vechi. Viața începe acolo unde nu îți mai negociezi libertatea. Ți-o revendici. Ți-o însușești. O trăiești.

Ți-au spus ce poți, ce ai voie, ce trebuie făcut, ce să faci tu, cum să faci, cum nu. I-ai ascultat. I-ai crezut. Ți-au spus pentru că nu știau mai mult, ți-au spus pentru că promiteai prea mult, ți-au spus pentru că îi speriai cu ideile tale, ți-au spus pentru că așa era obiceiul locului. I-ai ascultat și i-ai crezut și așa ai crescut. Apoi așa ai trăit, cu vocile de prea puțin ajutor, ce nu ți-au vorbit despre toate lucrurile minunate pe care le poți face, ci doar despre cele banale. I-ai ascultat cum îți vorbeau ție, cum le vorbeau și altora. Și totul părea în regulă. Ți-au vorbit despre greutăți ca despre normalități. Ți-au spus fiecare câte o poveste. Și majoritatea acestor povești era doar ceea ce brodaseră pe marginea aceleiași istorii despre cum să bați pasul pe loc.

Viața începe acolo unde ești tu, în cea mai frumoasă formă a ta, în armonie cu scopul pentru care ai venit pe lume. Iar ceea ce poți da tu înapoi lumii nu se măsoară în cuvinte, ci prin amprenta pe care o lași în urmă. Atunci când încetezi a mai umbla pe cărările altora și îți urmezi drumul, viața este în totalitate a ta, așa cum ți-o creezi zi de zi. Și atunci te poți exprima în toată splendoarea ta, poți fi ceea ce alții nu au știut să fie pentru tine, poți schimba – cât de puțin – lumea în bine, poți lăsa în urma ta amintirea unor trăiri curate, poți umple locurile prin care treci cu sentimente bune, poți spune vorbe blânde, poți aduce lumină în colțuri întunecate.

Viața începe când renunți la banal și comoditate. Viața începe când calci în necunoscut neștiind ce va urma, însă cu încredere că o vei scoate la capăt. Vei găsi o cale.

Viața începe când valul pe care te sui te ridică suficient, cât să vezi în depărtare. Și poate te va duce direct la mal. Sau poate că se va sparge, ca să te învețe să te ridici pe următorul.

Viața se desfășoară ca un vis frumos când îți tratezi semenii cu compasiune și înțelegere, când ai renunțat la judecată și reproșuri, când prin ceea ce faci construiești și nu dărâmi, când nu cauți defectele, ci calitățile, când te bucuri sincer de ceea ce ai și lași să vină la momentul potrivit ceea ce încă nu ai.

Viața începe cu adevărat mult după ce te-ai născut, atunci când e timpul. Și asta nu-i nici prea târziu, nici prea devreme, cum nu e nici în același moment, nici în același fel pentru fiecare dintre noi. Dar e cu siguranță minunat.

© Iustina Dorobanțu, noiembrie 2017

mai ții minte cum mergeam pe bordură, pe-un traseu imaginar suspendat undeva deasupra solului, pășind ușor din piatră în piatră, având un singur gând – să nu ne abatem de la linia dreaptă? cu mâinile fluturând în stânga și-n dreapta, redresând din mers o apucătură spre-o parte sau alta. și mai știi cum nu cădeam niciodată? nici de pe buturuga trântită peste pârâu. nici de pe conducta cu vopsea decojită pe care n-ar fi trebuit să ne urcăm niciodată.

jos? jos era hăul.

mereu era hăul. doar că nu știam.

ni se părea că-i joacă. știam că-i joacă. și orice ne-ar fi putut răni, nu exista cu adevărat acolo. și credeam cu-atâta tărie în lipsa unui pericol real, încât nici nu putea fi altfel.

ajungeam mereu cu bine la capăt. gata pentru a ne întoarce. gata pentru a parcurge traseul și mai repede, și mai bine. și reușind. reușind mereu.

n-ai uitat cum bătea uneori vântul, nu-i așa? și purta șoapte. le mai știi? și pumnul, ți-aduci aminte cum se închidea uneori? prinzând ceva pentru o clipă, prinzând un gând, prinzând o simțire. alungai gândul, ce gând bezmetic. mi-aduc aminte cum nici eu nu-l băgam în seamă. îl luam în glumă. și cred că râdeam ușor, râdeam fără să-mi dezgolesc dinții. să nu mă vadă careva cum râd, eu cu mine. râdeai și tu? râdeai.

și atunci nu pot să nu te întreb.

spune-mi… acum, când ți-e greu, când totul fuge, când simți c-o iei de-a dura, nu cumva instinctiv întinzi mâna ca să-ți regăsești echilibrul, iar în clipa aia scurtă când prinzi un suport invizibil, nu-i așa că auzi râsul cristalin de copil? râsul acela pe care nu îl lăsai lumii să-l audă, acum ani și ani? și dacă ți-ai da voie inimii tale de om mare să simtă fără de minte, atunci… pe două bârne paralele, deasupra hăului, n-ai fi tu și tu? susținându-vă, două făpturi de atunci și acum, o singură făptură trecând peste bucăți de timp, o făptură cu inimaginabile puteri interioare, o făptură ce ține ascunse în sine minuni ce poartă viața mai departe în cel mai frumos mod posibil?

spune-mi… așa-i?

în ziua încărcată de incertitudini, întind mâna și trec hăul. un suflet senin de copil îmi prinde mâna și mă însoțește. nu știe ce-i hăul, nu știe frica, nu știe decât că poate ajunge pe partea cealaltă.  și mă duce și pe mine.

iar de-o fi o zi când pare prea greu să trecem singuri, nu trebuie decât să întindem ambele mâini. pentru că nimeni nu e singur cu sine în lume. iar când crezi cu toată inima ta că va mai fi cineva acolo să te susțină, chiar va fi. trebuie doar să întinzi amplu, cu încredere, ambele mâini, precum două aripi pregătite de zbor – și vor ajunge la ceea ce are mai bun destinul pentru tine, pentru ca acea clipă să te ducă acolo unde visai să ajungi.

Avea o îndeletnicire mai puțin obișnuită și asta îl făcea să se simtă bine. Simțea că are un rost anume în viață, și încă unul ieșit din comun. Și tot asta îl făcea să se simtă uneori un inadaptat. În mintea lui, vocile îi strigau fermierul inadaptat!, vecinul ciudat!, ce cauți printre noi, noi nu avem nevoie de tine și de plantele tale!. Și de unde să își fi tras vocile lui vorbele, dacă nu din ceea ce auzea șoptit pe la spate. Apoi își aducea aminte cum îi povestea bunicul, pe vremea când abia învăța să citească stelele de pe cer: să nu uiți copile, ce faci tu, puțini știu să facă. O să te ia în râs, dar tu să nu îi bagi în seamă. O să îți spună că ești inutil, dar tu nu-i asculta. Tot la tine se vor întoarce într-o zi, când nu-și vor mai găsi rostul. Tu să-ți vezi de ale tale, copile, să iubești grădina și roadele ei, chiar dinainte de a arunca semințele peste câmp. Tu să ai grijă să o uzi, să-i vorbești, să culegi recolta la timp, să-i mulțumești Domului în fiecare zi pentru tot ce va rodi pe pământul tău. Fă-o înainte de a ști cum e anul, cu spor mult sau doar puțin. Fă-o mereu, așa am făcut și eu și toți ce-au fost înaintea mea. Nu-i meșteșug ușor, dar nici greu nu-i dacă îl faci cum se cuvine.

An de an, pe câmp, Fermierul lucra din zori până la stele. Cu drag, cu cântec, cu o vorbă bună pentru trecătorii obosiți. An de an, Fermierul punea semințele, le arunca peste pământul răvășit. lua câte un pumn de boabe din sac și răspândea peste câmp. Îl mai ajuta și vântul uneori, dar nu își lăsa munca în seama lui. An de an, Fermierul îngrijea fiecare fir ieșit la soare, îl creștea și îi dădea câte puțin din viața sa. Și de fiecare dată când dădea un strop din el, știa că primește de două ori pe atât înapoi. Când plantele își cereau sfârșitul, le culegea fir de fir. Umbla cu două coșuri mari de paie după el: într-unul punea roadele, într-unul semințele. Dura câteva zile bune să strângă întreaga recoltă, iar în ultima seară se așeza în sfârșit liniștit, știind că a făcut tot ce ținea de el. De acolo înainte nu mai avea cum schimba lucrurile. Se apuca de verificat. Câte stele sunt pe cer, tot atâtea roade să numeri, îi spunea bunicul. Și nu închide ochii a somn până nu termini. Nu căuta să ai lumina lunii, ci în noapte adâncă stai de verifică. Doar așa vei vedea bine, doar așa îți poți duce munca la bun sfârșit.

Aștepta câte un an de zile să vadă de i-au fost bune semințele. Erau și ani buni, erau și ani mai puțini buni. Pe toți îi ducea la capăt și se apuca din nou de treabă. În anii buni, tot rodul era așa cum trebuia să fie. În ceilalți ani, o singură boabă înnegrită era suficientă pentru a îngropa toată recolta. Căci treaba lui nu era să sorteze și să lase doar ce-i bun, treaba lui era să dea la o parte o recoltă întreagă dacă găsea chiar atât de puțin cât o singură boabă proastă, și chiar de-ar fi fost ultima numărată. Fără regrete avea să o îngroape și să o ia de la capăt.

Nu mai erau mulți ca el, câte unul ici-colo pe Pământ. Duceau din tată-n fiu munca și priceperea, aflau ce-i de făcut și ce nu. Creșteau sentimente. Semănau, culegeau și sortau boabele. De erau toate bune, le duceau în lume să împartă din ele.

Era Fermier și se ocupa de cele mai neobișnuite recolte din lume. Și asta îl făcea să se simtă bine, să știe că are un rost în viață, și chiar unul minunat.

mi-am prăbușit Universul
de două ori
de două ori la rând în vara asta
și doare.
doare ca o dischetă formatată
dar pe care nu se mai poate scrie
deocamdată
mai sunt ziduri de căzut, bucăți mari
tencuială și cărămizi
dar care oare?
care?
unde le aflu? cum le arunc?
doare neștiința neputința neînțelegerea
și doar mai rău înțelegerea neînțelegerii
doar ca idee, fără detalii.
ce-am prăbușit până acum
a fost pur și simplu