Avea o îndeletnicire mai puțin obișnuită și asta îl făcea să se simtă bine. Simțea că are un rost anume în viață, și încă unul ieșit din comun. Și tot asta îl făcea să se simtă uneori un inadaptat. În mintea lui, vocile îi strigau fermierul inadaptat!, vecinul ciudat!, ce cauți printre noi, noi nu avem nevoie de tine și de plantele tale!. Și de unde să își fi tras vocile lui vorbele, dacă nu din ceea ce auzea șoptit pe la spate. Apoi își aducea aminte cum îi povestea bunicul, pe vremea când abia învăța să citească stelele de pe cer: să nu uiți copile, ce faci tu, puțini știu să facă. O să te ia în râs, dar tu să nu îi bagi în seamă. O să îți spună că ești inutil, dar tu nu-i asculta. Tot la tine se vor întoarce într-o zi, când nu-și vor mai găsi rostul. Tu să-ți vezi de ale tale, copile, să iubești grădina și roadele ei, chiar dinainte de a arunca semințele peste câmp. Tu să ai grijă să o uzi, să-i vorbești, să culegi recolta la timp, să-i mulțumești Domului în fiecare zi pentru tot ce va rodi pe pământul tău. Fă-o înainte de a ști cum e anul, cu spor mult sau doar puțin. Fă-o mereu, așa am făcut și eu și toți ce-au fost înaintea mea. Nu-i meșteșug ușor, dar nici greu nu-i dacă îl faci cum se cuvine.

An de an, pe câmp, Fermierul lucra din zori până la stele. Cu drag, cu cântec, cu o vorbă bună pentru trecătorii obosiți. An de an, Fermierul punea semințele, le arunca peste pământul răvășit. lua câte un pumn de boabe din sac și răspândea peste câmp. Îl mai ajuta și vântul uneori, dar nu își lăsa munca în seama lui. An de an, Fermierul îngrijea fiecare fir ieșit la soare, îl creștea și îi dădea câte puțin din viața sa. Și de fiecare dată când dădea un strop din el, știa că primește de două ori pe atât înapoi. Când plantele își cereau sfârșitul, le culegea fir de fir. Umbla cu două coșuri mari de paie după el: într-unul punea roadele, într-unul semințele. Dura câteva zile bune să strângă întreaga recoltă, iar în ultima seară se așeza în sfârșit liniștit, știind că a făcut tot ce ținea de el. De acolo înainte nu mai avea cum schimba lucrurile. Se apuca de verificat. Câte stele sunt pe cer, tot atâtea roade să numeri, îi spunea bunicul. Și nu închide ochii a somn până nu termini. Nu căuta să ai lumina lunii, ci în noapte adâncă stai de verifică. Doar așa vei vedea bine, doar așa îți poți duce munca la bun sfârșit.

Aștepta câte un an de zile să vadă de i-au fost bune semințele. Erau și ani buni, erau și ani mai puțini buni. Pe toți îi ducea la capăt și se apuca din nou de treabă. În anii buni, tot rodul era așa cum trebuia să fie. În ceilalți ani, o singură boabă înnegrită era suficientă pentru a îngropa toată recolta. Căci treaba lui nu era să sorteze și să lase doar ce-i bun, treaba lui era să dea la o parte o recoltă întreagă dacă găsea chiar atât de puțin cât o singură boabă proastă, și chiar de-ar fi fost ultima numărată. Fără regrete avea să o îngroape și să o ia de la capăt.

Nu mai erau mulți ca el, câte unul ici-colo pe Pământ. Duceau din tată-n fiu munca și priceperea, aflau ce-i de făcut și ce nu. Creșteau sentimente. Semănau, culegeau și sortau boabele. De erau toate bune, le duceau în lume să împartă din ele.

Era Fermier și se ocupa de cele mai neobișnuite recolte din lume. Și asta îl făcea să se simtă bine, să știe că are un rost în viață, și chiar unul minunat.