balans


mai ții minte cum mergeam pe bordură, pe-un traseu imaginar suspendat undeva deasupra solului, pășind ușor din piatră în piatră, având un singur gând – să nu ne abatem de la linia dreaptă? cu mâinile fluturând în stânga și-n dreapta, redresând din mers o apucătură spre-o parte sau alta. și mai știi cum nu cădeam niciodată? nici de pe buturuga trântită peste pârâu. nici de pe conducta cu vopsea decojită pe care n-ar fi trebuit să ne urcăm niciodată.

jos? jos era hăul.

mereu era hăul. doar că nu știam.

ni se părea că-i joacă. știam că-i joacă. și orice ne-ar fi putut răni, nu exista cu adevărat acolo. și credeam cu-atâta tărie în lipsa unui pericol real, încât nici nu putea fi altfel.

ajungeam mereu cu bine la capăt. gata pentru a ne întoarce. gata pentru a parcurge traseul și mai repede, și mai bine. și reușind. reușind mereu.

n-ai uitat cum bătea uneori vântul, nu-i așa? și purta șoapte. le mai știi? și pumnul, ți-aduci aminte cum se închidea uneori? prinzând ceva pentru o clipă, prinzând un gând, prinzând o simțire. alungai gândul, ce gând bezmetic. mi-aduc aminte cum nici eu nu-l băgam în seamă. îl luam în glumă. și cred că râdeam ușor, râdeam fără să-mi dezgolesc dinții. să nu mă vadă careva cum râd, eu cu mine. râdeai și tu? râdeai.

și atunci nu pot să nu te întreb.

spune-mi… acum, când ți-e greu, când totul fuge, când simți c-o iei de-a dura, nu cumva instinctiv întinzi mâna ca să-ți regăsești echilibrul, iar în clipa aia scurtă când prinzi un suport invizibil, nu-i așa că auzi râsul cristalin de copil? râsul acela pe care nu îl lăsai lumii să-l audă, acum ani și ani? și dacă ți-ai da voie inimii tale de om mare să simtă fără de minte, atunci… pe două bârne paralele, deasupra hăului, n-ai fi tu și tu? susținându-vă, două făpturi de atunci și acum, o singură făptură trecând peste bucăți de timp, o făptură cu inimaginabile puteri interioare, o făptură ce ține ascunse în sine minuni ce poartă viața mai departe în cel mai frumos mod posibil?

spune-mi… așa-i?

în ziua încărcată de incertitudini, întind mâna și trec hăul. un suflet senin de copil îmi prinde mâna și mă însoțește. nu știe ce-i hăul, nu știe frica, nu știe decât că poate ajunge pe partea cealaltă.  și mă duce și pe mine.

iar de-o fi o zi când pare prea greu să trecem singuri, nu trebuie decât să întindem ambele mâini. pentru că nimeni nu e singur cu sine în lume. iar când crezi cu toată inima ta că va mai fi cineva acolo să te susțină, chiar va fi. trebuie doar să întinzi amplu, cu încredere, ambele mâini, precum două aripi pregătite de zbor – și vor ajunge la ceea ce are mai bun destinul pentru tine, pentru ca acea clipă să te ducă acolo unde visai să ajungi.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s