vendredi, toujours l’amour


Mai nesănătos decât o obsesie este doar obiceiul de a o păstra intactă.


a fost o zi de vineri când l-am văzut prima dată. a trecut pe lângă mine fără să mă observe. eu însă i-am reținut chipul, odată pentru totdeauna. blond, cu părul lăsat puțin în vânt. razele soarelui îi conturau profilul. era înalt și frumos. cel mai frumos. iar eu eram nimic mai mult decât un pui de om care se îndrăgostea pentru prima dată și avea să păstreze pe retină fiecare detaliu, observat sau imaginat.

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

mă îndreptam fericită spre casă. un examen greu era deja amintire și chiar luasem o notă de care să fiu mândră. mă grăbeam pentru că seara aveam întâlnire. iubitul meu nu accepta să ajung cu întârziere, lucru care cumva îmi stătea în fire, așa că trebuia să am grijă cum mă încadrez în timp. eram deci hotărâtă să nu mă opresc nicăieri pe drum.

și nici nu m-am oprit, doar inima a făcut-o. inima a rămas pironită-n loc, lângă semaforul din apropierea școlii. acum era parcă mai frumos, mai semeț, mai inabordabil. l-am fixat puțin cu privirea, dar fără succes. nu am insistat mai mult. până la urmă, avusesem nevoie de ani de zile ca să-i uit ochii, nu era cazul să stric totul tocmai acum. între timp, știam cine e, unde stă… dar la fel cum le aflasem, la fel voiam să le uit. ce sens ar fi avut să mă agit acum pentru o cauză pierdută din start?

~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

va trece timp, vor trece vieți. două vieți. una a ei, una a lui. vor fi bătrâni și le vor fi trăit pe toate. vor fi iubit, vor fi trăit cum au știut mai bine. ea va merge domol spre casă, îmbrăcată elegant, ca întotdeauna. se va opri la semafor, iar gândul îi va fi la nepoții plecați la studii prin țări străine. mașinile încetinesc și ea așteaptă să se facă verde dintr-o secundă în alta.

simte o atingere ușoară pe umăr și își întoarce privirea. pietonii trec pe lângă ea, se duc rânduri-rânduri. se face roșu, se face verde din nou. ochii ei mari îl privesc. anii l-au nins și pe el. îl recunoaște poate chiar cu o clipă mai devreme de a-i întâlni privirea, poate chiar din clipa când i-a atins umărul. era deja mult prea bătrână pentru a se juca de-a mândra. îi zâmbește ușor. privirea îi coboară spre buchetul imens de trandafiri care își făcea apariția din spatele lui.

– Îți mulțumesc pentru ca ai fost visarea mea, frumoasă doamnă! Ai fost visarea fiecărei clipe, speranța fiecărui an ce l-am trăit. Te-am iubit deși te-am pierdut înainte să te am… Îmi pare rău… îți mai pot spune? mă vei putea ierta vreodată? ca te-am iubit de la distanță, că nu ți-am fost aicea când m-ai vrut, că altă viață ți-ai făcut?

Lacrimi grăbite i se prelingeau pe față… și îl privea cum pleacă, cum se duce… el, care a ținut să-i spună toate acestea, atât de crud că n-a lăsat-o vreun răspuns să-i poată da…



Au trecut ani. Și astăzi pot spune cu convingere că nu timpul vindecă.
Nu timpul, în sensul trecerii lui.
Ci timpul ca generator de clipe.
Iar clipa când recunoști, când te privești în suflet, când îți dai voie să fii, să îmbrățișezi viața așa cum este ea, aceea e clipa de care ai nevoie.
Și dacă e să fie scrisul, atunci scrisul să fie eliberarea mea.
Și pentru fiecare făptură de pe Pământ există ceva ce vindecă și creează.
O pasiune care să te crape în bucăți, ca să ai de unde să te aduni.
Un hobby care să îți capteze cu adevărat atenția.
O îndeletnicire care să te transforme în ceea ce ești și ai fost mereu.

Ceea ce îi doresc fiecăruia, să își afle calea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s