abia începuse toamna și deja simțeam în spate oboseala anului. ca și cum timpul ar fi trecut prea repede, dar nicidecum ușor. ca și cum mi-ar fi pus pe umeri toată greutatea sa, ca să zburde în voie.

abia începuse toamna și deja obosisem. obosisem de tot ce eram. aproape că nu-mi mai recunoșteam chipul în oglindă, nu eram eu, nu era nici amintirea unei idei de cândva. și-mi aminteam vag cum simțisem același lucru în primăvară, cu luni în urmă. cu luni și câțiva ani în urmă, când găsisem o idee salvatoare într-o boabă de cafea. într-o zi de primăvară mijlocie, pe când așteptam cu răbdare să se mai scurgă următoarele zeci de ani, am decis să fac contrariul, să vorbesc și să arăt frumusețea clipei, cel puțin a unei clipe pe zi, într-un exercițiu constant, dedicat tuturor, nu mie.

o boabă de cafea, un exercițiu de recunoștință a frumuseții de neprețuit a momentului. un joc început fără a cunoaște miza, fără a-i ști potențialul. pesemne un Înger mi-a stat alături și mi-a șoptit. unul neobosit și muncit greu. unul cu răbdare și mereu pregătit de sprint la linia de start.

abia începuse toamna și mă urmărise cum încep să-mi curăț drumul de frunze înainte de călca, cum încep să pun fir lângă fir pământul pe potecă, înainte ca drumul să existe, cum distilez fire de nisip din raze de soare, înainte ca pământul să-mi ajungă în palmă.

și știa că am nevoie de mai mult. știa că pot să-mi amintesc măcar câteva trucuri de magician pentru copii, cât să pot să scop capul la lumină. și știa că apoi am să mă descurc. mai mă păcălește uneori, mă face să cred că se odihnește, însă știu că veghează, gata să fie acolo când voi avea nevoie, dar doar atunci. mă lasă să aleg, să nu aleg, să ezit, să plâng, să renunț, să revin, să renunț din nou, dar niciodată la mine. mă ia de braț când o iau razna. mergem împreună la marginea unui lac întins. ne întindem pe iarbă, privim stelele și tăcem un timp. și în tăcerea aceea mută, caut răspunsuri. le caut și nu le găsesc. de aceea mă întorc mereu, pentru a găsi răspunsuri în idei și forme diferite decât căutasem inițial. fără să zgâlțâi lumea din temelii, mă întorc cu o aparentă renunțare la luptă – pentru ochiul neformat al unui privitor oarecare. eu știu însă că sunt deja pe alt drum, pe care voi ajunge într-un fel unic, al meu.

viața îmi pare aidoma unui carusel. un carusel de inedit, de frumos, de cunoscut și mai ales de necunoscut. de mult necunoscut, dar nu ascuns, ci doar ferit privirii. nu pus deoparte pentru alții, ci uitat un timp.

însă nici cel mai frumos carusel nu se învârte fără ca omul de la manetă să fie prezent. și chiar și-atunci când funcționează, ca să urci trebuie să-ți fi luat bilet și să-l prezinți.

asemenea și viața. are nevoie de ceva de la mine pentru a mă purta într-un loc mai potrivit, în cele mai bune momente și aducându-mi în cale oamenii care să mă inspire. primul pas este să-mi iau bilet. eu, mie. să-mi asum un act de încredere și să-mi dăruiesc dreptul la viață, în toată plenitudinea ei.