ziceam în „modesta” mea descriere de la început că acesta ar fi un loc în care să mă desfășor în deplinătate. nu că în celălalt loc ar fi altfel. dar aici extremele de tip diafan-pastel şi negru-blue heart sunt mai accentuate. iar nuanţele de pseudoliteratură hai-hui fantasy îmi lasă liniştea de a nu da explicaţii. până acum, să fi fost cu şi despre mine, sau pură imaginaţie aruncată printre formele latine ale tastaturii. azi însă îmi bat niste gânduri în poartă, şi am să le primesc aici, deşi nu aveau programare.

relaţii toxice, la asta mă gândesc. şi mai dau de câteva păreri pe tema asta pe toxicele reţele de (ne/de)socializare. tropăie gândurile mele şi îşi cer dreptul de parley.

relaţii toxice cu oameni, cu obiecte, cu locuri. cu oameni vii, cu oameni care nu mai sunt. relaţii neînchise, lăsate în coadă de peşte, în aşteptarea unei zile care nu va veni. ne e cumva în sânge microbul ăsta, de a alege ceea ce nu trebuie să ne aparţină, nici să ne ţină. de a vrea oameni care ne dor. de a ne lega de ziduri care cad. de a ne ancora în uşor şi confort aparent. lungim inutil durerea mănâncând otravă din propriile noastre palme.

ce-i mai toxic? ce te ţine pe loc sau ce te duce înainte, neortodox? fără gânduri către echilibru, nu are sens. utopiile nu îşi au loc în realitate. sunt bune pentru a ne fixa ţeluri, pentru a crede în speranţe, diazepame ale minţii, care fac mai uşor saltul peste prăpastie. creşti în viaţă schimbând ce nu merge, uneori cu poticneli, alteori cu avânt. zici că ai înţeles cum stau treburile şi ai o oarece mândrie legată de verticalitatea ta. dar socoteala din târg nu se potriveşte cu socoteala de acasă. ţi se îmbolnăvesc pe rând sufletul, mintea şi trupul de atâtea reguli care te cocoşează şi de şapte ani de-acasă falşi. bem relaţii toxice în cafeaua din zori. plecăm către locuri care nu ne convin. ne trăim ziua printre oameni care ne rod ca o rugină. ca să ne întoarcem seara în locul în care nu se schimbă nimic.

toxicitatea este grav contagioasă. a se elimina de urgență din organism. să aducă cineva nişte sare, sau poate nişte lămâie…

unii o cântă, alţii o fac. alegerea nesinelui. wrong, zău aşa. mai bine-ar fi să-mi fie bine.

umbre pe lângă care trec în fiecare zi. umbre lângă care trăiesc. umbre alături de care mă urc în tren. umbre cu care port conversaţii spre nicăieri.

oameni pentru care viaţa nu are un sens anume, pe ei îi voi numi umbre. oameni care nu au aspiraţii, pe ei îi voi numi umbre. oameni cu non-valori, pe ei îi numesc umbre.

convieţuim şi supravieţuim împreună. ne e greu de ambele părţi. dar mergem mai departe, construim şi evoluăm. noi pentru că ştim de ce, umbrele pentru că le duce valul.

nu pot şi mai ales nu vreau să formulez concluzii. căci cine sunt eu ca să judec?

am îngrămădit o mulțime de sentimente între zidurile strâmte dintre două zile. unele bucăţi întregi, cărămizi de bca. altele nisip fin curgând printre degete.

s-a amestecat totul, unele bucăţi s-au tocit, altele s-au şlefuit, unele s-au sfărâmat, altele s-au lipit.

sub razele soarelui, câteva sclipiri aduc a swarovski. mă aplec să le culeg, brățară să mi le pun. sub picioare totul devine un teren de joc. o zgură grej îmi zgârie tălpile desculţe şi nepregătite. la fileu, eu şi viaţa. minge de ghem.

acum şase luni, am desenat o prinţesă într-o agendă. prinţesa avea o rochie albastră, cu irizaţii verzui şi mov, avea o coroniţă, dar… ceva lipsea. oh, da! condurii, unde erau condurii?! aşa ceva nu putea fi trecut cu vederea. aşa că o a doua eu a apărut de unde mă aşteptam mai puţin. s-a luptat puţin cu coala de hârtie, a ieşit din ea şi cu micile dar puternicele ei mâini (evident invizibile) a îndreptat greşeala. s-a aruncat apoi pe taste. alerga dintr-o parte în alta, părea în acelaşi timp o bezmetică şi o hotărâtă. mi-a fost teamă că ar putea lua o decizie greşită, aşa că am luat-o deoparte şi i-am promis un regat întreg. un regat, vă daţi seama?! mult peste puterile mele. dar era ceva ce puteam să fac: i-am făcut blog pe wordpress. sigur că blog sună mult prea pompos, dar alt termen n-am. trece din când în când pe aici, ori de câte ori vrea o mică vacanţă de la lume şi viaţă.

iar eu, ca o prinţesă distinsă ce sunt, nu voi adăuga mai multe. las tăcerea să odihnească vorbele puţin. iar regatul pe care l-am primit… ei bine, promit că voi avea grijă de el, este singura cale.

treizeci şi doi? este doar numărul articolului. vin multe surprize ameţite începând cu treizeci şi trei.

acum ceva timp, am înţeles că nu mi-e frică de cuvinte. le aştern unul după altul şi de cele mai multe ori curg în viteză. de atâtea ori peste limita admisă, multe rămân suspendate între gânduri. când se opresc, o fac doar pentru a porni în forţă mai târziu. nu mi-e frică de cuvinte; îmi sunt alături, mă însoţesc şi deseori mă cunosc mai bine ca oricine. îmi oferă alinare, confort, speranță, putere, vise, îmi completează goluri lăsate de oameni, umplu locuri în care nu am ajuns niciodată şi îmi mângâie gândurile.

văd însă că timpul fuge mai repede decât mine. mă pierd de mult prea multe ori între acţiuni care vizează doar îndeplinirea obligațiilor şi asigurarea zilelor de mâine, poimâine şi un întreg termen mediu. sacrific cuvintele pe altarul siguranței şi asta doare rău, adânc în piept, acolo unde stau cuibărite toate simţirile mele.

nu mi-e frică de cuvinte. mi-e frică de fiare înfometate, de neoameni, de nesabănuiţă, de prostie, de invidie, de decizii pripite.

şi pentru că viaţa e numai una, pentru că certitudinile sunt doar cele pe care singuri le creăm, pentru că sufletul meu are nevoie de hrană, pentru toate astea şi pentru multe alte motive, dar în primul rând pentru mine, nu voi mai neglija cuvintele. le voi alinta, le voi juca, le voi topi, le voi lipi, voi face jonglerii, le voi arunca în aer şi le voi prinde sau le voi lăsa sa să cadă, pur şi simplu. pe ici, pe colo, pe oriunde voi simţi că e momentul să o fac, pentru că aşa eu voi putea fi eu însămi, aşa voi fi liberă şi tot ceea ce este acum greu va trece mai uşor. pentru că a face ceea ce îţi place e medicament pentru rănile adânci lăsate de ceea ce faci (poate chiar foarte bine) dar nu îţi place. pentru că fără pasiune, munca pe care o faci e doar o formă de slavagism sau prostituţie. iar eu cred în vise îndeplinite, în viaţă ca şi cumul a unor clipe pline, în fericirea simplă şi curată.

‘There is Love in you’ – Christian Schloe

actualizare, pe seară: 

şi parcurgând la ceas de seară câteva bloguri dragi mie, am văzut că în cele de mai sus am răspuns, în felul meu, la întrebarea „de ce scriu?”. alte răspunsuri au fost date în tabel la psi. şi mă adaug şi eu, pentru prima dată şi pentru că aşa simt să fac astăzi şi acum. salutare, psi, şi scuze dacă am dat cumva buzna 🙂

uite-aşa…

am pus o lumină în camera din spate. știi, n-am niciun bec acolo. și nici lumânări n-am folosit. dar aveam un licurici pe care îl răpisem din lumea lui la ultima mea plimbare prin lumea de afară. nu părea prea fericit în borcan (îl țineam la capul patului) și mi-am zis că poate i-ar prinde bine să stea puțin fără mine, cu gândurile lui, cu viața lui, fără alarmă dimineața, fără lumina prea caldă a veiozei seara… l-am dus în camera din spate. în loc de borcan, i-am luat o colivie. libertate, nu-i așa? adică… gândește-te: spațiu mai mult, vedere directă spre exterior, aer mai mult. e drept că e cam întunecată camera, că doar așa sunt toate camerele de subsol, nu? dar e mare, are o mulțime de lucruri de văzut acolo. e atât de liber, şi cred că e mulţumit de asta…. e liber să gândească orice, e liber să respire tot aerul. totuşi, nu înteleg de ce-l găsesc mereu aşezat pe-o bară a coliviei, de ce nu aleargă mai mult… ciudată alegere. cât timp sunt eu plecat, e posibil să îi fie foame, sau să se întrebe de ce nu-l vizitez. aşa că treci tu măcar o dată pe la el. în rest, nu prea ştiu ce să-ţi zic. sunt toate aşa cum le ştiai. dragul meu văr, sper să te simţi bine în vacanţă. când pleci, lasă cheia în ghiveciul de la intrare, unde ai găsit-o. eu o să mă întorc abia la iarnă, mă mai plimb prin lume până atunci.

vărului i se schimba fizionomia feţei pe măsură ce parcurgea biletul de pe masa prăfuită. ultimele cuvinte mai mult le ghicise, în timp ce se îndrepta deja spre subsol. deschise uşa, apoi simţi cum i se pune un nod în gât. beznă. era atât de beznă, încât de cuprindea frica. se prelinse pe jos, pe lângă zid, şi începu să plângă. după un timp, plânsul se ostompă. privea în gol, prin bezna la fel de deasă. dintr-o dată, simţi pe umăr o atingere fină şi un glas cristalin îi şopti „nu plânge, om bun! eu nu mai sunt demult aici… tu du-te şi vesteşte că nu-i libertate într-o lume desenată de o minte cu suflet sărac şi că nu-i fericire când nu o împarţi. te stingi uşor când nu mai ai nimic… „

m-am agăţat de-o vorbă. apoi am înflorit puţin, am adăugat câteva elemente, am rearanjat totul în culorile mele, i-am dat conturul pe care mi-l doream. am adăugat puţină muzică diafană, să acopere zgomotul unei lumi în care încă se mai poartă războaie…

mi-am zis mereu că e un câştig, fiecare clipă în plus, a mea, fiecare bătaie accelerată a inimii, a mea, fiecare pasiune tăcută, a mea, fiecare plimbare neîntâmplată, a mea, fiecare vacanţă de vis din vis, a mea, fiecare clipă imaginată, a mea, doar a mea.

am furat fiecare clipă de visare, am furat-o ceasului de pe perete, care măsoară lumea reală. şi oricât am expandat-o, oricât plus valoare i-am adus, furată rămâne. sunt o hoaţă de clipe.

remuşcări? nu, n-am. doar că e bine să îmi cunosc poziţia, să îmi recunosc neghiobia când mă privesc în oglindă.

îmi ştiu limitele, aşa cum îmi ştiu şi extraordinarul pe care îl pot atinge. şi asta îmi dă aripi.

acum sunt undeva departe de ceea ce a fost cu adevărat… cocoţată pe o creangă, la limita între cădere şi ramura următoare. zece întâmplări ciudate şi-o minune, zice chilian. cam pe acolo şi eu. plutesc din nou pe alte vise, alerg prin alte lumi inexistente… timpul trece şi eu odată cu el.

foto

I’m awake when you’re sleeping. not because I’m thinking of you. just because we’re one ocean away.

so sweet dreams while I walk, and have a nice life in my dreams.

kisses.

P.S. dig deep in your heart.

kisses.
blue.