am pus o lumină în camera din spate. știi, n-am niciun bec acolo. și nici lumânări n-am folosit. dar aveam un licurici pe care îl răpisem din lumea lui la ultima mea plimbare prin lumea de afară. nu părea prea fericit în borcan (îl țineam la capul patului) și mi-am zis că poate i-ar prinde bine să stea puțin fără mine, cu gândurile lui, cu viața lui, fără alarmă dimineața, fără lumina prea caldă a veiozei seara… l-am dus în camera din spate. în loc de borcan, i-am luat o colivie. libertate, nu-i așa? adică… gândește-te: spațiu mai mult, vedere directă spre exterior, aer mai mult. e drept că e cam întunecată camera, că doar așa sunt toate camerele de subsol, nu? dar e mare, are o mulțime de lucruri de văzut acolo. e atât de liber, şi cred că e mulţumit de asta…. e liber să gândească orice, e liber să respire tot aerul. totuşi, nu înteleg de ce-l găsesc mereu aşezat pe-o bară a coliviei, de ce nu aleargă mai mult… ciudată alegere. cât timp sunt eu plecat, e posibil să îi fie foame, sau să se întrebe de ce nu-l vizitez. aşa că treci tu măcar o dată pe la el. în rest, nu prea ştiu ce să-ţi zic. sunt toate aşa cum le ştiai. dragul meu văr, sper să te simţi bine în vacanţă. când pleci, lasă cheia în ghiveciul de la intrare, unde ai găsit-o. eu o să mă întorc abia la iarnă, mă mai plimb prin lume până atunci.

vărului i se schimba fizionomia feţei pe măsură ce parcurgea biletul de pe masa prăfuită. ultimele cuvinte mai mult le ghicise, în timp ce se îndrepta deja spre subsol. deschise uşa, apoi simţi cum i se pune un nod în gât. beznă. era atât de beznă, încât de cuprindea frica. se prelinse pe jos, pe lângă zid, şi începu să plângă. după un timp, plânsul se ostompă. privea în gol, prin bezna la fel de deasă. dintr-o dată, simţi pe umăr o atingere fină şi un glas cristalin îi şopti „nu plânge, om bun! eu nu mai sunt demult aici… tu du-te şi vesteşte că nu-i libertate într-o lume desenată de o minte cu suflet sărac şi că nu-i fericire când nu o împarţi. te stingi uşor când nu mai ai nimic… „