m-am agăţat de-o vorbă. apoi am înflorit puţin, am adăugat câteva elemente, am rearanjat totul în culorile mele, i-am dat conturul pe care mi-l doream. am adăugat puţină muzică diafană, să acopere zgomotul unei lumi în care încă se mai poartă războaie…

mi-am zis mereu că e un câştig, fiecare clipă în plus, a mea, fiecare bătaie accelerată a inimii, a mea, fiecare pasiune tăcută, a mea, fiecare plimbare neîntâmplată, a mea, fiecare vacanţă de vis din vis, a mea, fiecare clipă imaginată, a mea, doar a mea.

am furat fiecare clipă de visare, am furat-o ceasului de pe perete, care măsoară lumea reală. şi oricât am expandat-o, oricât plus valoare i-am adus, furată rămâne. sunt o hoaţă de clipe.

remuşcări? nu, n-am. doar că e bine să îmi cunosc poziţia, să îmi recunosc neghiobia când mă privesc în oglindă.

îmi ştiu limitele, aşa cum îmi ştiu şi extraordinarul pe care îl pot atinge. şi asta îmi dă aripi.

acum sunt undeva departe de ceea ce a fost cu adevărat… cocoţată pe o creangă, la limita între cădere şi ramura următoare. zece întâmplări ciudate şi-o minune, zice chilian. cam pe acolo şi eu. plutesc din nou pe alte vise, alerg prin alte lumi inexistente… timpul trece şi eu odată cu el.

foto