a venit octombrie cu vânturi reci şi a început să ia cu ea o frunză, apoi alta, încercând să lase copacii goi. mai întâi a aruncat câteva ploi, apoi a adus nopţile reci, până ce teama a cuprins iarba şi norii, făpturile înaripate sau purtătoare de picioare. şi ce ar putea fi mai rău decât speranţa care se scurge dinăuntrul făpturilor…

a căzut alb din cer şi tot octombrie a fost. un octombrie de ţinut minte.

a trecut octombrie. a trecut ca şi cum ar fi fost un întreg anotimp. controversat, rece şi cald, cu galben şi verde deopotrivă printre frunze.

a trecut octombrie şi degeaba am căutat urme de ruginiu prin copaci. le-am regăsit doar în fotografiile de anul trecut. le-am regăsit în amintiri. le-am regăsit pe drumuri neparcurse, pe serpentine închipuite printre dealuri blânde pe care nu le-am urcat.

octombrie cel neruginiu s-a dus, s-a tot dus… am rupt o filă în calendar, cu gândul la încă unsprezece pe care mai trebuie să le mai rup până la anul.

secretul vieţii. căutat de atâtea suflete. îl caut şi eu, păşind prin aceeaşi beznă adâncă precum înaintașii mei.

secretul vieţii. al începutului sau al sfârșitului? nu-l mai caut pe primul, ce sens ar avea? totul a început deja cu prea mult timp în urmă. acum trebuie să aflu continuarea poveştii. de fapt, am nevoie de cea mai bună versiune a sa.

secretul vieţii. ţinut sub cheie, să nu ajungă la îndemâna oricărui căutător.

secretul fericirii. ingredient cheie al vieţii. condiment dulce de te lingi pe degete sau picant ca verdele de wasabi.

un teanc mare de dosare zace pe biroul comisarului. acolo sunt toate datele căutătorilor. unde s-au născut, cum au crescut, ce vise au pierdut, câte inimi au frânt, pagini întregi de idei neterminate. comisarul era un om mare, uşor umflat de vârstă şi incredibila cantitate de pâine mâncată în tinerețe. cu paşii legănaţi, înaintă spre birou lăsând uşa să se trântească în urma sa. îşi petrecu mâna peste dosare, apoi se cufundă în scaunul rotativ şi în gânduri. trăgea din când în când cu poftă din ţigară, iar aerul din încăpere părea o adunătură de nori de fum. comisarul trase de un dosar ales la întâmplare, punând la grea încercare echilibrul teancului înalt de pe colţul biroului. îl prinse între degete, apoi eliberă foile de sub strânsoarea acestora. se rostogoleau una după alta, iar comisarului îi alunecau ochii peste pagini. cu un gest mai curând nepăsător, aruncă dosarul în coşul de gunoi de sub birou. un zumzăit mecanic se declanşă şi dosarul dispăru de parcă nu ar fi existat niciodată. încă un dosar, şi încă unul, şi încă unul. aceleaşi gesturi, aceeaşi răsfoire, aceeaşi aruncare în coş. repetitiv. repetitiv. repetitiv. doar fumul gros din încăpere îşi schimba aspectul, devenind mai dens, tot mai dens. deodată, degetele trădară un spasm al încheieturilor mâinilor şi degetele se arcuiră ca nişte cleşti. pupilele i se măriră şi colţul gurii schiţa un zâmbet nervos.

dacă aş fi fost un bec, un anume bec, dacă aş fi fost becul care reuşea să îşi trimită cele câteva raze de lumină prin fumul gros, dacă aş fi fost acolo în acele momente, aş fi putut afla. sau poate nu, poate pagina se afla în umbră. sau poate că totuşi da. da, da. aş fi aflat secretul fericirii, pitit printre literele mărunte şi aproape indescifrabile care se pierduseră cu mult timp în urmă pe acea pagină. şi comisarul ar fi ales de fiecare dată acel dosar, undeva între timpul fumului gros şi cel al pâclei prea dense. comisarul ar fi rulat la infinit, în oricare dintre dimensiunile în care putea să apară, aceleaşi mecanism de randomizare a alegerii aceluiaşi dosar. mereu ar fi fost al şaisprezecelea, indiferent care l-ar fi precedat. dar eu… eu nu am fost, nu sunt, nu voi fi niciodată becul cu care comisarul să împartă aceeaşi cameră. de aceea nu voi şti niciodată secretul acela. şi tot de aceea, am propriul meu secret. prins între paginile unui anume dosar, pe un anume birou, în cine ştie ce pierdută realitate.

mă orbesc luminile maşinilor. îmi înţeapă ochii adânc, trasând şanturi ireversibile pe retină. un du-te-vino ameţitor mă joacă pe degete şi îmi distruge echilibrul. mă înclin instinctiv spre dreapta, de frica valului alb din stânga. să nu cumva să mă prindă de mână, să mă tragă spre nu-ştiu-unde. pe dreapta, un râu sângeriu se tot duce spre departe. cu picioarele proptite în pământ mă ancorez în banda dublă albă care desparte şoseaua în două. îmi desprind gândurile de corp şi le dau drumul să alerge în ambele direcţii simultan. îmi asum un risc calculat. dacă mă gândesc bine, găsesc o oarecare plăcere în saltul nebun pe care mă pregătesc să-l fac. ca şi cum săritul gândului cu prăjina ar fi un sport naţional la care sunt campioană. îndoi uşor genunchi, inspir, expir şi… salt!

de-acolo se sus colind de-a lungul lumii. drumul e un joc de culori, ca şi cum artificiile ar fi coborât pe pământ. liniile vieţilor se întretaie pe neaşteptate. bucurii şi suspine la un loc, par rupte dintr-un basm care a uitat să înceapă cu „a fost odată”. nu, n-a fost nicicând. e acum. e aici. şi aşa cum nici nu ştiu. ăsta-i tot farmecul.

timpul trece şi petrece.
trece ca apa rece.
şi petrece o dată pe an.

să spun că nu ştiu când a zburat ultimul an, aş minţi. să spun că nu ştiu de ce mi se pare că parcă ieri s-au întâmplat toate cele din ultimul an, aş spune adevărul despre ceea ce simt, dar nu ar fi adevărul despre ceea ce a fost. pentru că fiecare zi a fost plină, abundentă şi darnică. poate nu au fost numai lucruri pe care le aşteptam, poate au fost răsturnări de situaţii care m-au făcut să mă întreb dacă n-am ajuns cumva în vreo realitate paralelă, poate au fost lucruri fantastice care au cules lacrimi de bucurie, dar şi unele care strâns amarul. a fost un an în care am învăţat multe, dar mai ales să merg înainte, să cred în mine, să mă bucur de soarele de dincolo de nori şi de roua căzută de pe frunze. a fost un an în care am devenit mai eu decât la început. nu-i zic regăsire, nu-i zic reinventare, pentru că nu-i nici una, nici alta. e altceva şi doar cine a trecut prin asta mă poate înţelege. pentru restul, este doar o înşiruire de vorbe.

a fost odată ca niciodată, să tot fie un an de atunci, o joacă. o schiţă albastră într-o agendă. în palida lumină din odaie, hârtia a prins să danseze iar rochia din desen să foiască. pantofiorii au trecut în ritm de vals peste taste şi s-au căţărat pe ecranul rece şi drept. prinşi într-o smoală ciudată, au îngheţat de teamă. de atunci, au rămas într-un colţ de ecran şi vestesc trecătorii că aici e loc de visat. unii fug înfricoşaţi, alţii revin. iar aceia care revin sunt cei care dau viaţă locului. căci ce ar fi o împărăţie fără curteni, ce ar fi o grădină fără flori?

pentru fiecare clipă pe care mi-aţi făcut-o cadou, vă mulţumesc.

pentru fiecare rând pe care mi l-aţi suportat, vă mulţumesc.

pentru că îmi sunteţi alături în această frumoasă călătorie, vă mulţumesc.

la capătul lumii e-un far. far far away de tot. e oare farul meu din vis? frumos ar fi să mă gândesc că este locul de unde reîncepe totul. dar adevărul e că nu este nici capăt de lume, nici început. e un punct în mijlocul ei. un punct pe care nici nu l-aş fi băgat în seamă dacă n-ar fi fost pe o carte poştală.

s-a lăsat seara, iar camera a absorbit tot întunericul de afară. îmi închid ochii şi îmi cufund capul adânc în perne. vreau să profit de liniştea locului şi să visez în voie. în mâinile împreunate pe piept ţin o carte poştală. un far singuratic, valuri spărgându-se de ţărmul abrupt, o alee pustie, toate într-o fotografie delocorată, veche, o carte poştală care nu a fost expediată niciodată. mă ia cu frig. vântul e mai rece decât m-aş fi aşteptat şi aruncă stropi mari de apă peste mine. rochia uşoară de pânză începe să mi se lipească de corp. n-am să mă întorc însă din drum, a durat mult prea mult aşteptarea zilei de astăzi ca să renunţ. inima îmi bate puternic şi aproape că uit să respir. ciudat loc de întâlnire, ar putea spune unii. dar pentru noi, doi îndrăgostiţi pentru care timpul îşi deschide braţele doar o dată la câţiva ani, e locul perfect. grăbesc pasul. amintirea ultimei întâlniri mi-a hrănit sufletul în ultimii patru ani. de atunci au curs multe scrisori, cuvinte de iubire, promisiuni… mi-am împachetat inima în fiecare plic închis, printre pagini. dar niciuna dintre scrisori nu a ajuns la el, ci toate au rămas toate prizoniere ale sertarului secret al biroului meu. alung gândul, astăzi e una dintre puţinele zile când trăiesc pentru clipa prezentă. farul devine mai înalt pe măsură ce înaintez. rece şi pustiu, e singurul lucru la care mă pot gândi. oare el o să vină? oare îşi va ţine promisiunea făcută cu atâta timp în urmă? oare a aşteptat şi el ziua aceasta? oare îi mai sunt buzele fierbinţi? urc treptele aproape în fugă. inima îmi sare din piept. tremur de frig, de aşteptare, de spaimă, de speranţă. clanţa scârţâie la fel ca ultima dată. cu respiraţia tăiată, împing uşor uşa. o lumină caldă stăpâneşte locul. nările mele adulmecă. asemenea unui animal de pradă, muşcă bucăţi din aerul care vorbeşte despre lucruri dragi mie. regăsesc mirosul pielii lui, atât de familiar mie. de la ultima întâlnire, îl păstrasem luni de zile în amintire. zâmbetul lui cald mă topeşte. de câte ori îmi imaginasem întâlnirea, tot de atâtea ori totul dispărea în timp ce mă lua în braţe. nu şi acum… atât de real, atât de aşteptat, atât de aici, el, cu mine. ca şi cum timpul nu a trecut pentru noi, ca şi cum ieri ar fi fost ziua cand ne-am dat întâlnire…

visarea mea aleargă spre vis, luând cu ea tot ce aveam, ochii lui, îmbrățișarea noastră. cartea poştală îmi alunecă printre degete, plutind uşor până când atinge podeaua. vor veni zorii. şi noaptea va pleca, luând cu ea tot ce nu a fost să fie.

foto

repaus – puntea dintre două zile. îl umplu cu multe nimicuri şi ceva somn. de cand am obosit, e de fapt mai mult somn.

somn – un timp despre care am vaga impresie că ascunde lucruri pe care nu le cunosc. în fond, ce îmi pot confirma eu mie despre ce am făcut în acel timp?

timp – un concept greu de detaliat. nu ştiu dacă e mai greu de înţeles sau de acceptat. o a patra dimensiune. dacă am văz, auz şi miros pentru primele trei dimensiuni, pentru a patra am nevoie de un simţ.

simţ – pentru cântărirea celor ce nu pot fi măsurate exact. mă conduce spre întrebări şi răspunsuri printr-un labirint fără logică aparentă, fiind singura cale de a evita impasul.

impas – ceva rezolvabil.

desprinderea din vechile învelişuri e de fiecare dată altfel. uneori, o experienţă înspăimântătoare. alteori, o împletire diafană de sunete pe curcubeu. ador aroma de neaşteptat; fără această picanterie n-aş putea aborda cu blândețe monotonia din restul zilelor. mă hrănesc cu schimbarea, de fiecare dată când am ocazia. delicatesă. meniul zilnic nu o prea cuprinde, am uitat să o comand când a venit chelnerul la masă.

tropăie în mine o identitate în faşă. nerăbdătoare să iasă la suprafață, dă din mâini şi din picioare, răscoleşte spaţiile goale, pictează pe unde apucă, încearcă gama în re minor şi bagă trei piruete. are o nerăbdare copilărească, pură şi adorabilă.

tu, trecător, îmi arunci o privire. dar ochii mei nu trădează schimbarea. e linişte. e pace. dincolo de uşi închise de care nu vei trece niciodată, e conflictul. un vulcan aprins, un loc în care nu îţi permiţi să te pierzi, un loc în care nu există drum de întoarcere. un drum pe care e loc pentru o singură persoană. drumul meu.

foto piet biniek

în lectura autorului

ia-mă cu tine, dulce abandon, du-mă prin locuri departe de lume, acolo unde niciunde şi nicicând mă țin părintește în braţe. să alerg prin vise colorate în timp ce stau pe verandă. să mă pierd printre flori, să-mi prind în păr petale privind de la fereastra mea marea de galben. să-mi iau zborul peste nori, caleașcă să-mi fie pătura albă fermecată, aruncată pe iarba plină de rouă.

ia-mă cu tine, dulce abandon, să mă las purtată de nori. să nu îmi mai pese de aici şi acum, să fiu o pată de culoare pe aripa unui fluture. să uit de reguli şi legi omeneşti, să le deprind pe cele celeste. să vorbesc fără să rostesc, să aud înainte de a fi lucrurile spuse.

dulce abandon, hai cu mine diseară la plimbare. să privim apusul şi răsăritul. un astru coboară, altul se ridică. la fel şi eu. astăzi mă pierd, astăzi mă regăsesc.

foto

formele care umplu nimicul
spaţiul dintre linii
dar mai ales
culorile prinse între aripi întinse
îmi ridică cu indexul bărbia
spunându-mi să privesc mai sus, cât  pot mai sus
căci doar acolo voi găsi ceea ce încă nici nu caut.

şi dacă izbucnesc într-un râs isteric, nu-i a dispreţ sau derâdere. e doar diformitatea minţii netrezite. dar am să arunc ligheanul în care mi-au spălat creierii. apa o să curgă printre firele de iarbă. o să le aud cum sorb pofticioase gândurile care nu mai sunt ale mele. am să aştept curioasă primăvara, să văd de vor răsări flori sau ciulini.

până atunci o să ridic privirea, să privesc cerul. am să mă opresc din numărat stelele când voi ajunge la primul număr pe care nu-l cunosc. întinsă pe iarba moale, îmi voi plimba mâinile prin ea. voi rupe câteva fire şi le voi da jertfă vântului. buburuză-ruză, zboară, verde fir de ruză, du-mă în lume să cutreier… să mă-ntorc abia la anul, să culeg ce am sădit.

plec în lume
ca să am de unde să revin
acasă
singurul loc în care sunt eu
acasă
indiferent unde e acasă
loc vechi sau nou
loc umblat sau în singurătate
loc aproape de ai mei sau departe
acasă
acolo unde ridic privirea din instinct.

foto

gânduri fug şi aleargă, paharele se golesc şi râuri curg de licoare rece şi alcoolizată. culori se schimbă, cuburi de gheață se rostogolesc lunecoase. incertitudine şi extaz, vuiet şi timp nedeslușit, başi şi anestezie, prinse într-un blender uriaş. testez limitele creativității. fulger de idei, poate îl aşteptam, poate nu. secretul îmi ţine buzele lipite, de parcă i-aş fi jurat în surdină loialitate necondiționată. nici pentru un sărut secret nu s-ar deschide.
afară, ploaia curge şiroare, ţinandu-mă prizonieră în localul gălăgios şi plin de fum. tumult. prea mult. alt pahar. hertzi. prin plămâni, tâmple, pe sub degetele scriinde.

someone like you, what would you do if you were me?
someone like me, who, what, why? stop wandering. vibrate life.