Și dacă te-ai întâlni cu tine, ai îndrăzni?

Dacă te-ai zări vreodată – pe trotuarul de vis-a-vis, sau în tren pe bancheta din fața ta – ce ai face?

♣

Zărești la un moment dat o persoană care îți pare foarte, foarte familiară. Are ceva particular, ceva ce recunoști. Nu-ți aduce aminte totuși de niciunul dintre cunoscuții tăi… și totuși… totuși… are ceva… Și dintr-o dată îți dai seama: ești tu! La o vârstă mai înaintată. Te-ai… întors? să vezi ce faci? să te revezi cu ani în urmă?

De ce, de ce nu vii să-mi vorbești? așa îți vine să-i zici. Poate nu are voie, poate nici nu avea în plan să vă nimeriți față în față, poate că așa riscați să dispăreți complet de pe fața Pământului, din oricare fâșie de timp.

♣

Și totuși, știi sigur că ești tu.

Nu știi cum ai făcut-o, cum o fi în viitor, cum ai reușit să călătorești.

Dar ai o mare curiozitate. La cum te știi, nu ai fi făcut-o doar de plăcerea călătoriei. Ai fi făcut-o ca să rezolvi ceva.

Ce?

⊥

Cum vei proceda, atunci când se va întâmpla? Ai curaj acum să înfrunți această posibilitate. Ca să te prindă ziua Z pregătit(ă).

mda, știu că Pământul ăsta de mai jos arată plat, 2D, treceți vă rog peste asta, data viitoare îmi iese mai bine. prioritatea mea este alta acum: să văd cum iese vopseaua de pe perete, de pe mine și de pe tricou :). da’ nu puteam încheia săptămâna de lucru fără ceva colorat, mai ales că mă gândesc de dimineață la Pământul ăsta ca o ceașcă de cafea…

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

Și dacă nu gravitația te ține, ci forța centrifugă?

La cât de domoală este curbura planetei noastre, de unde știm pe ce parte a sferei suntem? 🙂

♣

Pe dinafară, cu capetele spre stele, cu deschidere spre tot? Sau pe dinăuntru, îndreptați spre centru, limitați complet?

♣

Fără a putea pleca vreodată de aici. Fără a putea comunica în exterior.

⊥

Dacă tot ceea ce putem cunoaște este limitat, dacă toți oamenii pe care i-am putea întâlni sunt deja aici, înseamnă că ne învârtim în cerc. În cerc, după cerc, după cerc. Singurul tip de drum disponibil.

Asta ar explica multe… Evident, dacă.

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

Și dacă ne-am privi din afară, am fi mai buni cu noi înșine?

Cum ar fi să vedem lumea altfel decât știm acum, să o vedem de undeva de dincolo de noi? Să nu mai privim prin ochii frumoși, ci de undeva din spatele nostru, de unde putem să ne prindem și pe noi înșine în tot ansamblul?

♣

Să nu complicăm lucrurile, lăsăm imaginea formată (cumva) tot pe retină. Doar ochii pot privi și din urmă, și de la locul lor. Ar fi păcat să ratăm privirile care schimbă pulsul inimii, fie ele intense sau ocolinde. Ar fi păcat să nu ne putem privi drept în ochi, pe sine în oglindă, cu tot ce avem de spus. Ar fi păcat să nu putem privi apusul având cale liberă în față.

♣

Și lăsând toate acestea neatinse, cum ar fi să putem vedea din urma noastră, nu de departe, doar unul-doi metri mai în spate?

Ne-am îngriji altfel de noi înșine, cu mai mult drag, cu blândețe și înțelepciune?

Ne-am întinde o mână de ajutor, am accepta-o pe cea care ni se oferă?

Am sesiza mai bine ce se întâmplă cu noi înșine, cu lumea? 

Și prin toate aceastea, ne-am împiedica mai puțin?

⊥

Dincolo de noi, să fie măcar o frântură de noi – să ne poarte de grijă într-un mod unic, cu drag, cu atenție, cu voie bună.

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

Dacă ziua de azi este complet diferită de cea de ieri, atât de diferită încât nici nu ne putem imagina? 

Dacă fiecare zi este o viață nou-nouță?

♣

Te trezești știind. Te trezești având convingeri. Te trezești cu planuri. Te trezești având gânduri, sentimente, idei… toate legate de tine, de destinul tău, de oamenii dragi ție…
Îți parcurgi ziua – cu bune, cu dificile, cu succes, cu eforturi, cu voință, cu căderi, cu ridicări. Trăiești din plin ziua. Apoi te îndrepți spre următoarea…

Îți faci planuri de viitor, pentru mâine, pentru vacanță, pentru anii care vin..

Îți închei ziua știind că mâine vei continua. Știind că mâine te așteaptă.

♣

Știind, știind, știind… sună cunoscut? A convingeri poate? Și ce sunt comvingerile, dacă nu propriile noastre limite?

⊥

Gândește-te ce știi cu adevărat despre azi.

Dar… asta nu ne oprește să ne trăim cât mai frumos, cât mai corect, cât mai plăcut, cât mai uman, cât mai potrivit nouă înșine.

Oare e ziua de azi doar un exercițiu prins între alte câteva? Și din toate, doar azi am întrezărit adevărul, dincolo de iluzii? Chiar și așa, recunoștința mea merge către miracolul vieții pe care îl îmbrățișez din plin.

Cum vă îmbrățișez și pe voi, pe fiecare în parte, cu speranța că… ne vom întâlni și mâine, în aceeași lume frumoasă de care să ne bucurăm cu toții.

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

Și dacă frica nu ar fi, ce-aș auzi?

Stau și ascult liniștea. Din totdeauna. Pe vremea școlii, țin minte cum intra mama în camera mea să verifice dacă mi-am terminat temele. Să fi tot trecut două-trei ore de când știa că m-am apucat de ele. Și afla că nici nu începusem. Dar ce ai făcut? urma întrebarea ei, logică și normală, de altfel. Am stat, îi spuneam. Și chiar asta făceam, stăteam. Stăteam în liniștea mea, fără îmbulzeală de gânduri, stăteam și timpul trecea în liniște. Nu m-a înțeles niciodată. Cum nici eu nu am înțeles ce nu poate înțelege :). Acum, ani de zile mai târziu, îmi dau seama că era extraordinar ceea ce făceam. Poate de aceea și acum îmi place să ascult liniștea.

♣

Stăteam și nu regretam timpul „pierdut”. Pentru mine nu era pierdut pe nicăieri. Doar trecea timpul acela măsurat de ceasuri.

Uneori mai și visam. Visam cu ochii deschiși, lumi frumoase, lumi triste, lumi din care învățam, lumi pe care nu le puteam împărtăși cu nimeni, erau doar ale mele.

Uneori, când stau (da, da, încă mai stau 🙂 ), sunt la un pas să ascult dincolo de liniște. Însă mereu mă opresc. Mereu frica de necunoscut iese la suprafață și își apară comoditatea. Mereu mi-e teamă de-un și dacă prăpăstios. Dacă deschid cutia Pandorei, dacă chiar se aude ceva, dacă nu-i bine… o mulțime de dacă, toți bazați parcă pe-o certitudine. 

♣

Și totuși, ce este acolo, dincolo de ce știu? Chiar nu sunt poteci de întors? Este rău sau nepotrivit? Nu, este doar necunoscut.

⊥

Închid ochii spre vise și în această zi, ținându-mă strâns de mână cu teama ce mimează siguranța. Nici azi nu mă las să încerc să aud. Poate mâine fac rost de curaj.

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

Și dacă nu are un chip anume, nici El, nici Noi?

Cu ochii mijiți prin lentile performante, privind dincolo de Pământul nostru, către ceruri îndepărtate, aparatele surprind din când în când lumi ce ni se aseamănă. În culori, în gaze, în sori, în ceea ce știm să căutăm. În ceea ce vrem să căutăm. Nu în ceea ce excludem benevol, cu sau fără știință.

♣

Lumi prin care să fi trecut Mendeleev? Care să aibă gazele, cristalele și metalele noastre?

Lumi cu făpturi deșirate, cu membre ca niște crengi articulate, cu un fel de bilă denivelată în capăt?

Lumi cu făpturi care au nevoie de organe externe ca să vadă, să audă, făpturi care au nevoie să-și guste hrana?

Lumi cu ape, cu verde, cu nori?

Lumi păzite de sori ce luminează și încălzesc?

♣

Cautând după chipul și asemănarea a ceea ce știm…

pentru că? 

Pentru că, zice-se, suntem după chipul și asemănarea Sa. Ca și cum asta s-ar limita în vreun fel la forme fizice, tangibile. Ca și cum chipul și asemănarea se opresc în înțelesuri mărunte.

Când, de ce nu, sau chiar sigur, înțelesul este mult mai profund… când chipul este de fapt lumină, iubire, înțelegere, senin, gând curat… când asemănarea n-a fost nicicând copiere, ci diversitate în imensitatea potențialului unicității noastre…

⊥

Suntem mult mai mult. Dar cu toate astea ne limităm să căutăm oglinzi doar pentru praful din noi.

N-o să-i găsim pe cei ce ne așteaptă cu drag să reușim. N-o să-i găsim dacă doar desenăm uși pe ziduri, în loc să trecem arcadele deja tăiate în piatră.

Dar știți ce? Supraviețuim. Știu eu sigur. Singură la părinți, se poate.

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

Dacă ai ajuns pe aici doar întâmplător, atunci e ok să citești mai departe, pur și simplu.
Dar dacă ai intenția să parcurgi mai multe dintre gândurile acestei serii, înainte de merge mai departe, recomandarea mea este să citești perspectiva din v.16. Dacă ai intrat în joc, mă gândesc că ți-ai dat voie să accepți varianta cea mai puțin promițătoare, ai aflat că nu ai niciun regret de-ar fi să fie doar atât și nici vreo frică la gândul că ar putea fi adevărat. Eu zic că este cea mai provocatoare incursiune.  Încă mai aprofundez ideea 🙂 așa că azi este doar joacă.

Este seară, de fapt chiar noapte târzie. Ochii ți se închid și te-ai întins deja în pat. Știi că vei adormi repede, renunți la gânduri și te lași în voia somnului. Cum stai pe spate, o mână îți alunecă în afara patului. Podul palmei privește tavanul. Stai așa de parcă te-ai aștepta să prinzi în palmă câteva picături de ploaie. Zâmbești. Ochii sunt mai grei, și mai grei decât mai devreme. Somnul te-a învăluit aproape complet. Zâmbetul ți-a rămas pe buze.

Vag, simți cum spatele ți se răcește. Așa repede vin visele? E iarnă în vis? Te simți greu și țintuit de pat. Te încearcă un semnal de alarmă, un început de panică. Dar renunți imediat la ideea vreunui pericol. Ești acasă. Spatele ți-e în continuare rece, și mai rece. În jur e rece și întuneric. Mâna, a prins vreun fulg de nea? Te gândești să-ți recuperezi mâna din afara patului și să te întorci pe-o parte.

Nu apuci să-ți termini gândul. Palma ți-e prinsă ferm și nu ți-o poți trage spre tine. O altă mână rece, osoasă s-a fixat în carnea degetelor tale. În podul palmei nu ai fulgi de nea, ai rece în palmă și în voce. Și ceva groază în privire, dar e atât de întuneric încât nu distingi nimic. Doar știi.

⊥

Și dacă monștrii nu-s doar în povești? Tu când te-ai uitat ultima dată sub pat?

Să nu uit. Noapte bună. Și nu uita a rosti „Înger îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu…” fără întârziere, până să.

 Iustina Dorobanțu, iunie 2017

Și dacă… nimic?

Mereu cu gândurile plecate la vânătoare de inorogi, omuleți verzi, regăsiri peste secole și descoperiri uluitoare. Cam așa aș defini eu visătorul „standard”. Se poate adăuga și ceva nepotrivire de caracter cu lumea în care trebuie să viețuiască, visătorul acesta provenind din niște sfere ușor celeste, deloc prăfuite și nicidecum obosite de neajunsurile lumii moderne.

Visătorul are idei. Multe. Visătorul este autorul, este regizorul, este actorul, este cascadorul, poate că ești tu, poate că sunt eu.

Visătorul are atâtea idei câte cărți într-un pachet de joc. Cincizeci și două. Plus doi jokeri. Visătorul rulează ideile, le sfărâmă, le lipește, le dă foc, le întoarce pe partea ailaltă.

♣

Mereu deschis la idei noi, mereu cântărind ceea ce știe deja versus ceea ce ar putea fi.

Mereu dând înțelesuri vieții.

Mereu descoperind o nouă fațetă, sau validând o teorie veche.

♣

Bazându-se pe un trecut și așteptând un viitor. Indiferent dacă se petrec pe rând sau în aceeași clipă. Având un context.

Lăsându-și la o parte convingerile pentru a face loc noului. Dărâmând ziduri pentru a construi din nou. Renunțând la ce știa pentru a face spațiu noului.

Dar… poate oare visătorul să lase loc gândului că… nimic? Că nimic nu precede, că nimic nu urmează? În fond, în căutarea de alternative, visătorul stă prins în lanțurile unor convingeri cu care se luptă. Ar trebui să se lase pustiit de acestea dacă ar vrea cu adevărat să găsească un ceva nou, ceva nemaivăzut, ceva intangibil conform definițiilor cunoscute.

A căuta să accepți nimicul, a căuta să-ți imaginezi că totul e nici mai mult, nici mai puțin decât o existență limitată, că te așteaptă nimic după, căci nu există după, că totul se sfârșește, iar rostul a fost doar un exercițiu de evoluție a câtorva celule – toate astea sună ca un joc-exercițiu. Dar dacă… dacă chiar este una dintre opțiuni? Nu urmează nimic acestei vieți, acceptă, relaxează-te, bucură-te.

⊥

Și este, chiar este o opțiune, nu? O iau în calcul. O iei?

Iar mai jos de această idee a unui zero barat… nu se poate merge pe fir logic, nu? Decât (cred) odată acceptată complet această variantă, se poate explora cu adevărat mai departe, o explorare fără așteptări, abia de acum înainte o călătorie fără limite, fără constrângeri…

Și, culmea ironiei, în drumul către necunoscut, dincolo de vid și debarasat de credințe și idei preconcepute, e nevoie de un salt făcut cu… credință.

[sursa foto]

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

Și dacă… am căutat degeaba să înțeleg nemărginirea, căci ea nu există?

Poate că cel mai fascinant concept pe care l-am întâlnit în copilărie (dar după ce trecusem pragul dintre cunoaștere spre necunoaștere) a fost ∞ , infinitul care se întinde și se întinde și se întinde… Universul al cărui margine nu o poți ajunge oricât ai aluneca spre ea, căci ea se reconstruiește la infinit, mai departe și mai departe, ea renaște și se formează din ea însăși. Și prins în infinit, pe toată întinderea lui, l-am legat și pe Dumnezeu, mare, îndepărtat și de nepătruns în toată plenitudinea sa.

♣

Am revenit sistematic în pragul fără de lumină, unde nici măcar întunericul nu există. Am rămas mereu în picioare, de parcă așa aș fi putut vedea mai departe. Am privit în zare. Am încercat să alerg, să curg, să vâslesc. Am încercat să zbor cu gândurile până acolo unde ele nu mai puteau ajunge, căci se subțiau cu fiecare infinit depășit, se îndepărtau din ce în ce mai greu, iar timpul nu-mi permitea să mai alerg, mă chema înapoi – orele zilei mele pământene se terminau odată cu stelele urcate pe cer.

♣

Acum caut în mine.

Caut și găsesc un Univers ce nu are pornirea să-și ducă nemărginirea în exterior. Este un Univers ce deține un infinit punctual propriu, în el însuși, adânc și fascinant, colorat și jucăuș.

Caut în mine și nu mai simt nicio tresărire cu privire la ideea de a merge în căutarea infinitului exterior. Încetarea căutării… nu-i nepăsare, nu-i renunțare și nici vreun fel de înțelegere. Este, poate, un soi de acceptare ce nu știu a-l defini clar acum. Este și atât – și asta mi-e suficient.

Și dacă, fără să o recunoaștem, ne întoarcem și corectăm?

Momentele acelea când suntem ușor confuzi, dar dintr-o dată știm exact ce avem de făcut și apoi chiar ne iese nemaipomenit de bine.

Momentele acelea când avem un déjà-vu, când recunoaștem un loc în care nu am mai fost, o mișcare pe care o facem, o privire pe care o întâlnim, un gând pe care îl avem, un răspuns pe care îl primim.

Momentele acelea când s-a rupt filmul pentru o fracțiune de secundă, apoi lucrurile se leagă.

♣

Nu am nicio îndoială că ar fi posibil să ne întoarcem pentru a corecta cursul lucrurilor, pentru a o lua de la capăt.

Că într-un moment de intensitate maximă am putea să activăm mecanismul. Odată întorși însă, uităm cum se face, tocmai pentru a nu cădea pradă tentației de a o face din nou și din nou.

♣

Mă întreb însă cum acționează asupra celorlalți, de câte ori îi putem forța să o ia de la capăt, de câte ori au făcut-o pentru fiecare zăpăcit care a vrut o corecție. Și cum s-a instersectat asta cu propriile lor drumuri.

Mă întreb dacă există un număr limitat de corecții ce pot fi accesate pentru o situație anume sau de-a lungul unei vieți.

⊥

Și sunt sigură că (în cazul în care chiar este posibilă întoarcerea), avem dreptul doar la corecție, nu și la anularea acesteia.
Oare acum scriu pentru prima oară toate acestea? De câte ori mi-ai mai citit această întrebare? 😉

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017