Dacă ai ajuns pe aici doar întâmplător, atunci e ok să citești mai departe, pur și simplu.
Dar dacă ai intenția să parcurgi mai multe dintre gândurile acestei serii, înainte de merge mai departe, recomandarea mea este să citești perspectiva din v.16. Dacă ai intrat în joc, mă gândesc că ți-ai dat voie să accepți varianta cea mai puțin promițătoare, ai aflat că nu ai niciun regret de-ar fi să fie doar atât și nici vreo frică la gândul că ar putea fi adevărat. Eu zic că este cea mai provocatoare incursiune.  Încă mai aprofundez ideea 🙂 așa că azi este doar joacă.

Este seară, de fapt chiar noapte târzie. Ochii ți se închid și te-ai întins deja în pat. Știi că vei adormi repede, renunți la gânduri și te lași în voia somnului. Cum stai pe spate, o mână îți alunecă în afara patului. Podul palmei privește tavanul. Stai așa de parcă te-ai aștepta să prinzi în palmă câteva picături de ploaie. Zâmbești. Ochii sunt mai grei, și mai grei decât mai devreme. Somnul te-a învăluit aproape complet. Zâmbetul ți-a rămas pe buze.

Vag, simți cum spatele ți se răcește. Așa repede vin visele? E iarnă în vis? Te simți greu și țintuit de pat. Te încearcă un semnal de alarmă, un început de panică. Dar renunți imediat la ideea vreunui pericol. Ești acasă. Spatele ți-e în continuare rece, și mai rece. În jur e rece și întuneric. Mâna, a prins vreun fulg de nea? Te gândești să-ți recuperezi mâna din afara patului și să te întorci pe-o parte.

Nu apuci să-ți termini gândul. Palma ți-e prinsă ferm și nu ți-o poți trage spre tine. O altă mână rece, osoasă s-a fixat în carnea degetelor tale. În podul palmei nu ai fulgi de nea, ai rece în palmă și în voce. Și ceva groază în privire, dar e atât de întuneric încât nu distingi nimic. Doar știi.

⊥

Și dacă monștrii nu-s doar în povești? Tu când te-ai uitat ultima dată sub pat?

Să nu uit. Noapte bună. Și nu uita a rosti „Înger îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu…” fără întârziere, până să.

 Iustina Dorobanțu, iunie 2017