Și dacă nu are un chip anume, nici El, nici Noi?

Cu ochii mijiți prin lentile performante, privind dincolo de Pământul nostru, către ceruri îndepărtate, aparatele surprind din când în când lumi ce ni se aseamănă. În culori, în gaze, în sori, în ceea ce știm să căutăm. În ceea ce vrem să căutăm. Nu în ceea ce excludem benevol, cu sau fără știință.

♣

Lumi prin care să fi trecut Mendeleev? Care să aibă gazele, cristalele și metalele noastre?

Lumi cu făpturi deșirate, cu membre ca niște crengi articulate, cu un fel de bilă denivelată în capăt?

Lumi cu făpturi care au nevoie de organe externe ca să vadă, să audă, făpturi care au nevoie să-și guste hrana?

Lumi cu ape, cu verde, cu nori?

Lumi păzite de sori ce luminează și încălzesc?

♣

Cautând după chipul și asemănarea a ceea ce știm…

pentru că? 

Pentru că, zice-se, suntem după chipul și asemănarea Sa. Ca și cum asta s-ar limita în vreun fel la forme fizice, tangibile. Ca și cum chipul și asemănarea se opresc în înțelesuri mărunte.

Când, de ce nu, sau chiar sigur, înțelesul este mult mai profund… când chipul este de fapt lumină, iubire, înțelegere, senin, gând curat… când asemănarea n-a fost nicicând copiere, ci diversitate în imensitatea potențialului unicității noastre…

⊥

Suntem mult mai mult. Dar cu toate astea ne limităm să căutăm oglinzi doar pentru praful din noi.

N-o să-i găsim pe cei ce ne așteaptă cu drag să reușim. N-o să-i găsim dacă doar desenăm uși pe ziduri, în loc să trecem arcadele deja tăiate în piatră.

Dar știți ce? Supraviețuim. Știu eu sigur. Singură la părinți, se poate.

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017