Și dacă frica nu ar fi, ce-aș auzi?

Stau și ascult liniștea. Din totdeauna. Pe vremea școlii, țin minte cum intra mama în camera mea să verifice dacă mi-am terminat temele. Să fi tot trecut două-trei ore de când știa că m-am apucat de ele. Și afla că nici nu începusem. Dar ce ai făcut? urma întrebarea ei, logică și normală, de altfel. Am stat, îi spuneam. Și chiar asta făceam, stăteam. Stăteam în liniștea mea, fără îmbulzeală de gânduri, stăteam și timpul trecea în liniște. Nu m-a înțeles niciodată. Cum nici eu nu am înțeles ce nu poate înțelege :). Acum, ani de zile mai târziu, îmi dau seama că era extraordinar ceea ce făceam. Poate de aceea și acum îmi place să ascult liniștea.

♣

Stăteam și nu regretam timpul „pierdut”. Pentru mine nu era pierdut pe nicăieri. Doar trecea timpul acela măsurat de ceasuri.

Uneori mai și visam. Visam cu ochii deschiși, lumi frumoase, lumi triste, lumi din care învățam, lumi pe care nu le puteam împărtăși cu nimeni, erau doar ale mele.

Uneori, când stau (da, da, încă mai stau 🙂 ), sunt la un pas să ascult dincolo de liniște. Însă mereu mă opresc. Mereu frica de necunoscut iese la suprafață și își apară comoditatea. Mereu mi-e teamă de-un și dacă prăpăstios. Dacă deschid cutia Pandorei, dacă chiar se aude ceva, dacă nu-i bine… o mulțime de dacă, toți bazați parcă pe-o certitudine. 

♣

Și totuși, ce este acolo, dincolo de ce știu? Chiar nu sunt poteci de întors? Este rău sau nepotrivit? Nu, este doar necunoscut.

⊥

Închid ochii spre vise și în această zi, ținându-mă strâns de mână cu teama ce mimează siguranța. Nici azi nu mă las să încerc să aud. Poate mâine fac rost de curaj.

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017